Amintiri din Iași | Jurnal de călătorie KineDok

Eu: mamă, de ce nu mi-ați spus niciodată de Holocaustul de la noi?
Mama: ce Holocaust?
Eu: cum i-am omorât pe evreii și romii noștri în timpul lui Antonescu... când am fost cu fasciștii...
Mama: nu am fost cu fasciștii decât așa... de formă, noi eram mai degrabă împotriva rușilor... și nu i-am omorât noi. Antonescu din contră... a încercat să fie mai blând.... i-a pus la muncă.... i-a trimis în alte locuri.... tocmai ca să nu moară.

Simt că mă apropii de Iași după vorba moldovenească care răsună în jurul meu în tren și care negreșit mă binedispune. Spre deosebire de româna de București cu care am fost obișnuită, cea moldovenească pare mai dulce, mai blândă, mai inocentă.
Când ajungi într-un final înIași, te simți parcă transpus în manualul tău de istorie din liceu. Peste tot pe unde te uiți - străzi, clădiri sau monumente, te izbește un nume familiar, pe care a trebuit cândva să-l memorezi, uneori cu plăcere, dar de cele mai multe ori de frică și care poate fi cu atât mai traumatizant dacă ți-a și picat la vreun examen. Trecând însă peste acest mic șoc psihologic, Iașiul se deschide într-adevăr ca un album color al istoriei noastre: prima universitate din România, primul volum de poezii al lui Eminescu, bisericile lui Ștefan cel Mare, reședința lui Alexandru Ioan Cuza, bojdeuca lui Ion Creangă, Junimea - mă simt copleșită. Adevărul e însă că am venit la Iași tocmai pentru o lecție de istorie.

Avem proiecție KineDok la Meru. Un hub cultural așezat într-o casă veche redecorată jucăuș după chipul și asemănarea oamenilor care se ocupă de ea: artiști, designeri și alți oameni creativi printre care și Otilia și Mirela, care ne primesc cu ceai, limonadă și povești. În compania lor, Meru ne pare o oază de liniște, cultură și imaginație.

În seara aceasta Meru găzduiește o nouă proiecție KineDok: "Țara Moartă" de Radu Jude. Oamenii din public, de la tineri de 18 ani până la oameni de peste 50 - urmăresc cu solemnitate filmul care ne confruntă cu trecutul nostru mai puțin cunoscut. Eu mă foiesc pe scaun, îmi tot schimb poziția și aștept cu nerăbdare finalul. Nu pentru că nu mi-ar plăcea filmul, ci pentru că l-am mai văzut și mă interesează mai ales ce se va întâmpla după proiecție când urmează discuția cu invitatul serii: Alexandru Țîrdea - doctorand la facultatea de istorie specializat în instituții și ideologii ale puterii. Mă întreb emoționată cum vor primi ieșenii o dezbatere despre unul dintre cele mai rușinoase episode ale istoriei române, care s-a petrecut mai ales aici, în frumosul lor oraș.

Alexandru ne face un rezumat precis și meticulos a tot ce a însemnat Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941. Ne explică cu calm și răbdare cum a apărut antisemitismul la noi în anii 30 ca manifestare a luptei pentru putere și cum acesta a degenerat în timpul retragerii armatei române din Basarabia. Pogromurile de la noi au fost o manifestare târzie dar extrem de sângeroasă. Au pornit printr-o diversiune a autorităților române care au pretins că evreii sunt înarmați și îi ajută pe sovietici și prin acest pretext au justificat intervenția armată împotriva acestora. Pogromul de la Iași a fost efectuat rapid: în doar 3 zile de vară, evreii din Iași au fost luați din casele lor, jefuiți, bătuți, uciși, iar cei care au supraviețuit au fost încărcați în Trenurile Morții. Aceste trenuri de marfă au plimbat evreii în alte gări din Moldova, circulând cu o viteză extrem de redusă tocmai pentru a ucide cât mai mulți pe drum prin căldură, deshidratare și supraaglomerare. Detaliile filmului lui Jude, confirmate și dezvoltate apoi de Alexandru, mă înfioară: cruzimea, isteria, civilii care au contribuit benevol la masacru, dar și civilii care au încercat să ajute. Publicul ascultă și se implică și el emoționat în discuție. Se pun întrebări, se fac completări. Există însă și opinii diferite: cineva crede că evreii au provocat într-un fel această nenorocire. A citit o carte care prezintă diferite mituri ce defăimează și demonizează evreii. Ciulesc urechile, așteptându-mă la un conflict. Însă, spre suprinderea mea, oamenii nu tabără agresiv pe cel care a vorbit, ci adoptă o atitudine constructivă și deschisă. Se confuntă mitologia cu adevărul istoric și se discută serios fiecare părere. Ascultându-i îmi dau seama cum antisemitismul se poate înfiripa și în cei mai buni dintre noi prin propagarea de mitologii demonizante, dar și cum prejudecata poate fi eliminată prin informare corectă, respect și înțelegere.

La finalul discuției îndrăznesc și eu să-i pun o întrebare lui Alexandru: ce înseamnă Holocaustul românesc pentru români și ce a fost el în realitate? Alexandru îmi răspunde în stilul lui calm și științific de istoric adevărat. Pentru românii de rând, Holocaustul este o necunoscută, oamenii nu cunosc detaliile, dar, conform statisticilor, implicarea României în Holocaust a generat între 280 000 și 380 000 de morți - aproape jumătate din populația evreiască din România la acea vreme, iar acest fapt plasează România pe locul doi după Germania în topul masacrelor îndreptate împotriva evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Această informație mă amuțește. Nu eram deloc pregătită pentru acest clasament. Într-un final îi mulțumim frumos lui Alexandru pentru că ne-a facilitat această incursiune în istorie, ne luăm rămas bun de la Otilia și Mirela și plecăm spre hotel. Am o stare ambiguă, conflictuală. Sunt tristă și bucuroasă în același timp: în incinta Meru, prilejuită de proiecția filmului lui Radu Jude, a avut loc o discuție ce trebuie de fapt purtată la nivel național, o discuție în care ne asumăm propria istorie oricât de rușinoasă și de dureroasă ar fi ea.

A doua zi vizităm Chestura - locul de unde armata română a ordonat masacrul și unde au fost uciși o mare parte din evrei. Acum este doar o casă în paragină. Singurul lucru care mai amintește de evenimentele petrecute acolo este o plăcuță memorială ce estimează numărul victimelor. Îi fac o poză pe care i-o arăt apoi mamei când ajung acasă. Mama citește încordată. Îi ia ceva timp, deși nu sunt decât câteva rânduri. Se uită apoi la mine și spune: "Nu am știut .... îmi pare rău că nu am știut... pe noi nu ne-a învățat nimeni ... nu ne-a spus nimeni de asta.... " Mă uit la ea și mă minunez cum o proiecție locală de film documentar poate genera schimbări în conștiința noastră, având ecou nu doar printre oamenii prezenți la proiecție, ci chiar și printre cei absenți.

Mi-a plăcut mult Iașiul, un oraș care ne-a dat atât de multe: de la frumoasele amintiri ale lui Ion Creangă până la cele dureroase ale istoriei recente. Pe ambele trebuie însă să le păstrăm cu aceeași grijă și responsabilitate.

text de Monica Stan

Share on Facebook