Oricât de problematic ar fi din punct de vedere etic, o metodă eficientă pentru a găsi adevărul este de a începe cu o minciună. Iar când se dorește capturarea adevărului insesizabil și fugitiv al unei ființe umane cu un aparat nevoit să rămână la suprafața vizibilă a lucrurilor precum este camera de filmat, o doză de ficțiune este adesea neprețuită. Pe acest principiu pornește Alexei Lapin, cineast de origine rusă trăind și lucrând în Europa de Vest și care se întoarce în satul bunicilor săi, unde și-a petrecut verile copilăriei, pentru a-și realiza primul lungmetraj. Lapin pare să urmeze crezul lui Edgar Morin, exprimat la finalul experimentului pe care l-a reprezentat „Chronique d’un été”: în fața camerei, oamenii se forțează să fie mai sinceri decât sunt în viața de zi cu zi. Să rezulte de-aici că se prefac? „Krai” nu rezolvă această aporie, ci dimpotrivă, se desfată în spațiul indeterminat dintre autenticitate și simulacru, dintre documentar și ficțiune, dintre prezent și trecut. Pornind de la pretextul realizării unui casting pentru un film de epocă, echipa filmului se încrustează în viața curgând molcom a satului, provocând o mică comoție printre locuitori: tineri și mai puțin tineri, actori amatori sau novici desăvârșiți, elevi, șomeri sau agricultori, toți devin parte din film numai și prin simplul fapt că privesc pentru o clipă drept în cameră. În ciuda dispozitivului său, filmul nu devine niciodată un exercițiu meta-cinematografic complezent. Dimpotrivă, este o odă închinată existenței simple, dar nu lipsite de mister ori fantezie a oamenilor care nu doar că își fac apariția în el, ci chiar îi preiau subtil frâiele, folosind mediul cinematografic precum foloseau odinioară limbajul oral, pentru a-și afirma locul în lume și a perpetua folclorul. (Liri Alienor Chapelan)