Subiectul refugiaților este inepuizabil: când începe să se instaleze normalizarea crudă, dar inevitabilă a unei crize migratorii, un alt dezechilibru geopolitic sau climatic deschide ușa unui nou val de drame umane, de destine întrerupte, de dezrădăcinări forțate. Ca răspuns, se fac noi gesturi de solidaritate, licăresc noi speranțe, dar se nasc și noi polemici, naționaliștii și șoviniștii se hrănesc cu frica de necunoscut a populațiilor și se înalță noi bariere. Filmul lui Thomas Ash alege să se plaseze în afara ochiului tornadei, departe de zonele frontaliere pe unde tranzitează mase de migranți sau chiar de așa-zisele tărâmuri ale făgăduinței spre care se îndreaptă cei mai mulți dintre ei. Ushiku ne face să pătrundem într-un centru de refugiați din Japonia, o țară rareori asociată cu chestiunile migratorii. Motivul acestui calm aparent este o politică de azil extrem de dură și slab mediatizată, în spatele căreia se ascund încălcări majore ale drepturilor omului - situație pe care Ash, din poziția lui de occidental stabilit de vreme îndelungată în țară și de voluntar activând în centre de detenție pentru refugiați, își propune s-o documenteze. Filmul este deci alcătuit din materiale filmate cu camera ascunsă, care oferă o altă față - nu mai puțin crudă - sorții exilaților de pretutindeni: în locul cadavrelor eșuate pe țărmurile Mării Mediterane sau haosului Junglei din Calais, avem de-a face aici cu labirintul kafkian al unei administrații surde și mute, în meandrele căreia indivizii riscă să-și piardă identitatea. Camera lui Ash documentează însă metodele de rezistență ale deținuților, solicitându-ne pe această cale să le recunoaștem dreptul în teorie incontestabil, și totuși atât de contestat, de a ocupa un loc în lume. (Liri Alienor Chapelan)