Undeva în Belgradul contemporan a trăit una din puținele mărturii vii ale câtorva dintre atrocitățile care au zguduit din țâțâni secolul XX. Aflată printre primele femei care au umplut rândurile partizanilor sârbi în lupta anti-fascistă, Sonja apare în film ca o prezență candidă, iar firul amintirii o duce înapoi în timp în vremea unei copilării burgheze lipsite de griji, urmată de avântul revoluționar al adolescenței, rezistența anti-germană, torturile și experiența Auschwitz-ului din tinerețe. Povestea ei depășește atât perimetrul apartamentului ordonat, cât și granițele istoriei de manual, ducându-ne direct în mijlocul peisajelor care au văzut pe viu marea crimă a războiului, acum niște tablouri reci și goale, încremenite în uitare. Imaginile fuzionează unele în altele, amintindu-ne că, la rândul ei, memoria torturii și a suferințelor fuzionează în spectacolul mare al istoriei, fiind inscripționată direct în carnea timpului. Lecția despre peisaj din filmul Martei Popivoda pare să reveleze mai mult decât simple banalități legate de compoziție și cromatică: poate că macii vor păli în soarele arzător al verii, dar pământul din lagăre n-o să se spele niciodată de sânge. (Andreea Chiper)