O mamă își filmează fiica - tandrețea banalului, banalitatea tandreței. O mamă revede imaginile cu fiica ei, căutând cu înverșunare momentul în care decalajul ei a devenit perceptibil tuturor, și deci dureros de incontestabil. Totuși, întreg filmul lui Claire Doyon este povestea unei contestări care variază ca intensitate și ca obiect: întâi o contestare a realității autismului lui Pénélope, apoi o contestare a intratabilității bolii, și în sfârșit o contestare a propriei sale deznădejdi, a propriei sale resemnări. În paralel cu această autoanaliză vibrând de emoții abia reținute, imaginile cu Pénélope defilează, creând un portret in absentia: chiar dacă aceasta este prezentă în virtualmente fiecare cadru din film, rămâne perfect opacă, părând să sfideze orice interpretare, inclusiv cele pe care propria ei mamă le înaintează prin intermediul vocii din off. Singurele certitudini rămân momentele ei de bucurie împărtășită ori solitară: Pénélope alergând sălbatic pe plajă alături de mama ei, Pénélope afundându-și mâinile cu râvnă în pământul umed. Aceste imagini sunt dovezile unei vieți aparte, dar intense, și sunt pe-atât de similare cât sunt de diferite față de orice alte filmări de familie; iar Doyon manevrează cu o remarcabilă inteligență emoțională registrele personalului și universalului pentru a conduce o șarjă împotriva noțiunii strâmte și prescriptive de „normalitate.” (Liri Alienor Chapelan)