După 20 de ani de tăcere, Olga se întoarce în casa străbunicilor, unde şi-a petrecut copilăria. Mult aşteptata reuniune de familie este umbrită de încercarea de a-şi confrunta unchiul, care a abuzat-o sexual la 9 ani şi care nici azi nu regretă ce a făcut, ba chiar își justifică împăcat acțiunile. Spune că tot ce a făcut a fost cu acordul ei, deși la vârsta aceea copila nu avea nici cuvintele pentru ceea ce i se întâmpla. Regizoarea atrage atenția că nu străinii, aşa cum s-ar crede, ci tocmai persoanele apropiate sunt mai susceptibile să-i traumatizeze pe copii, pentru că beneficiază deja de încrederea părinţilor și, automat, și de a copiilor.

Filmul e o incursiune aproape poetică într-o lume simplă, lumea copilăriei la țară; timpul curge încet, apăsător, așa cum apăsătoare a fost, atâția ani, povara întrebărilor nepuse. Justificările bătrânului se amestecă cu durerea ei nespusă, așa cum rusa și româna se amestecă pe nesimțite în graiul bătrânelor care rememorează anii tinereții. (Sorana Stănescu)