La mijlocul scurtmetrajului brazilian „Damn Ironland”, între două coperți alcătuite din imagini de înaltă calitate, apare brusc un calup de imagini de arhivă, pixelate și tremurătoare. În acestea, vedem un zid înalt care țâșnește din mijlocul junglei amazoniene - o structură ce pare aproape supranaturală, atât de străină este de peisajul care o înconjoară. La un moment dat, o umbră trece peste acesta și, într-o mișcare parcă redată cu încetinitorul, zidul începe să se surpe și, din spatele lui, să deferleze un șuvoi maroniu. Într-o scenă de apocalipsă, copacii, casele, apoi mașinile și oamenii care fug ca niște furnici dintr-un mușuroi distrus sunt înghițite de puhoi; de la punctul ei de stație situat la înălțime, camera se mișcă haotic, în timp ce pe sunet răsună țipete dezarticulate. Evenimentul surprins este cea mai mare catastrofă industrială petrecută vreodată în Brazilia: prăbușirea digului de protecție al minei de fier de la Brumadinho, în 2019. Înaintea acestor imagini cutremurătoare, cineastul Michael Geidel inserează cadre filmate în jurul unuia dintre celelalte 800 de proiecte miniere aflate în desfășurare în țară, care surprind întinderea dezastrului ecologic pe care astfel de exploatări îl cauzează. Iar ca epilog, ni se arată ce a rămas din regiunea unde a avut loc accidentul: o mlaștină imensă, din care emerg uneori carcase de mașini. Întrebarea cu care rămânem nu este dacă, ci în cât timp și cu costul a câtor vieți spațiile din imaginile de la început se vor transforma în peisajul dezolant din final. (Liri Alienor Chapelan)