Orice cinefil poate menționa dintr-un foc o puzderie de filme care tematizează puterea transfiguratoare a cinemaului, fie că acesta este prezentat ca unealtă de cunoaștere a sinelui, ca mijloc de expresie nemijlocită sau drept cale de evadare dintr-o realitate searbădă ori prea aspră. Însă filmul lui Arturo Dueñas Herrero Dajla, „Dakhla: Cinema și uitare”, refuză cu bună știință să formuleze un astfel de discurs panegiric. La prima vedere, premisa lui - desfășurarea unui festival de film care are loc anual în inima deșertului nord-african, într-un câmp de refugiați saharawi - prevestește o odă închinată cinemaului și rezistenței prin cultură. Dar de fapt, evenimentul nu este tratat decât ca o paranteză, cert plăcută, dar fără consecințe; iar chiar și în cadrul acestuia, nu arta ocupă primul plan, ci revendicările identitare și teritoriale. Mai importante sunt cele două voleuri ce încadrează acest moment festiv: crâmpeie de viață aproape identice, pe fundalul unui teritoriu searbăd și ostil, pe care proiecțiile nu le-au putut schimba cu nimic. Și totuși, și afirmația că cinemaul ar fi total neputincios în fața dificultăților existenței este nuanțată printr-un prim-plan al unei fetițe care urmărește cu fascinație imaginile de pe ecranul improvizat, sau de proiectul unor tinere de a deschide un salon de înfrumusețare printre dunele de nisip - de unde altundeva învață omul să aibă visuri mari altfel decât din povești, și mai ales din cele cinematografice? (Liri Alienor Chapelan)