Protagonista Delphine, o cameruneză eșuată în Belgia în căutarea unei vieți mai bune ce a ajuns însă să semene izbitor cu cea de care a fugit, se roagă o singură dată pe parcursul filmului, iar atunci melopeea ei capătă accentele unui imn al femeilor care, ca ea, duc peste tot unde merg povara triplei lor stigmate: cea a sexului, a sărăciei și a rasei. Asocierea dintre patriarhat, violență socială și rasism, în proporții fluctuante în funcție de contextul în care se afla, a întins capcanele în care a căzut și a ridicat zidurile de care s-a lovit Delphine; privirea ei de fiară hăituită sugerează existența a și mai multor traume decât ne poate livra debitul ei verbal impresionant. Întinsă pe un pat aproape pe durata întregului film, părând că suferă de o boală seculară pe care am putea-o numi opresiune, Delphine nu este însă lipsită de strălucire: discursul ei amețitor e întovărășit de o fizionomie de o mobilitate și de o expresivitate impresionantă, de gesturi ample, de tonalități când tragice, când mângâietoare, când exultante. E o actriță în sensul nobil al cuvântului, care retrăiește la o intensitate extremă toate întâmplările reale pe care le istoricește, și eventual și pe cele plăsmuite. Cineasta, care aflăm că i-a împărțit greutățile de refugiată proaspăt sosită în Europa, are flerul necesar pentru a realiza că monologurile prietenei sale se pot lipsi de orice estetizare, fapt pentru care camera se îndepărtează doar rareori de fața lui Delphine, pentru a parcurge pereții sau tavanul încăperii și a ne permite să ne tragem răsuflarea. (Liri Alienor Chapelan)