În 2007 cineasta Arantza Santesteban a fost arestată și condamnată la închisoare sub acuzația de terorism, din cauza apartenenței la un partid ce milita pentru independența Țării Bascilor, partid care cu câțiva ani în urmă fusese declarat ilegal de către guvernul spaniol. Acest documentar reprezintă mărturia celor 918 nopți petrecute în închisoare. 

Ceea ce debutează ca un documentar clasic despre încălcarea libertății de exprimare se transformă pe nesimțite într-un proces de exorcizare personală și o încercare de a recâștiga memoriile șterse de anii de încarcerare. Cineasta încearcă o reconstrucție a trecutului, însă puținele imagini de arhivă din acea perioadă nu par să îi ajungă. Nici narațiunea, nici dialogul, nici introspecția n-o satisfac, iar filmul devine o încercare aproape furibundă de găsire a adevărului ce îi scapă printre degete. Filmul alternează între confesiuni, memorii și momentele intense de eliberare ale unui prezent inexplicabil - un act de dragoste între două femei, o noapte decadentă în club -, care nu au o legătură directă cu trecutul și care totuși debordează de traumele acestuia. La ieșirea din închisoare Arantza e întâmpinată ca o eroină de grupul de activiști din care făcea parte. În mod paradoxal, sentimentul de alienare persistă și se intensifică odată cu regăsirea libertății pierdute. Captivă între identitatea unui terorist și cea a unui erou-martir, și neregăsindu-se în nici una dintre acestea, cineasta evadează în Germania - un loc în care poate fi din nou un “nimeni”, un “tabula rasa”. Din sfera politicului filmul plonjează în cea a personalului, fiind un studiu fin, dar lipsit de sentimentalisme al modului în care identitățile politice și sociale o sufocă pe cea a individului. (Monica Stan)