Klára Trencsényi în vizită la KineDok

La KineDok am primit recent oaspeți. Regizoarea documentarului "Tren spre maturitate", Klára Trencsényi, ne-a bucurat cu prezența ei la proiecțiile de la Casa Forum din Alba Iulia și Aethernativ în Timișoara, unde a stat de vorbă cu publicul despre povestea filmului său și situația tinerei generații din Ungaria.

Filmul Klárei urmărește trei copii care lucrează la "calea ferată a pionierilor". Construit în 1948 în Ungaria comunistă, trenul este operat aproape în întregime de către copii și a fost menit ca o metodă de educare și responsabilizare a tinerilor pionieri. Dacă ne întrebăm de ce o relicvă a comunismului a supraviețuit până în zilele noastre, aflăm răspunsul din film. În absența unui sistem social care să-i protejeze pe cei vulnerabili, copiii care se luptă cu dificultăți economice își găsesc refugiul în această cale ferată, una dintre puținele instituții care le mai oferă stabilitate și sprijin. În contextul înăspririi legilor împotriva persoanelor fără adăpost în Ungaria, filmul Klárei aruncă lumină asupra unui sistem, care, în loc să lupte împotriva sărăciei, o pedepsește.

Acesta este primul tău documentar de lungmetraj. Ce a stat la baza alegerii tale de a face un film pe acest subiect?

Am vrut să vorbesc despre o generație anume - copii cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani în Ungaria de astăzi, și am căutat un mod de a prezenta problemele lor, de care eram foarte conștientă. Am explorat diferite locuri, am contactat cluburi de teatru, am fost în școli... Până la urmă am găsit trenul în mod accidental. Știam că existase un astfel de tren în anii 50 și 60, dar nu știam că el încă funcționează. Am dat peste una dintre stații din pură întâmplare și deodată am realizat că această rămășiță a trecutului, acest tren ar fi o metaforă foarte potrivită pentru a vorbi despre prezent și despre acești copii, pentru că tocmai copiii cu aceste vârste lucrează acolo. Ei nu sunt "ciudați" în nici un fel, ci sunt copii obișnuiți care își găsesc locul în societate în cadrul acestei căi ferate. Acești copii întruchipează toate lucrurile bune și rele ale acestei generații, așa că mi-am spus că este OK să adresez prin ei problemele pe care vroiam să le abordez.

Deci nu ai intenționat să vorbești despre trecutul comunist al Ungariei, ci despre situația actuală.

Scopul meu nu a fost să vorbesc despre tren sau depre trecut. Problema este însă că trecutul este peste tot vizibil în prezent. Am realizat că pot vorbi despre problemele de azi prin copiii care lucrează la această cale ferată și m-am bucurat că o pot face prin ceva ce vine din trecut, și anume trenul, care denotă mișcare. În felul acesta metafora a devenit și mai tangibilă.

Calea ferată a pionierilor nu a fost desființată după ce a căzut regimul comunist în Ungaria?

Nu, nu a fost cu adevărat desființată, dar copiii au dispărut. În '89 dacă spuneai că lucrezi la trenulețul pionierilor, nu aveai o reputație prea bună. Așadar, copiii au început să se împuțineze, iar statul nu știa ce să mai facă. Au zis: "de ce avem nevoie de un tren al pionierilor? Hai să-l închidem." Însă toți cei care lucraseră la tren și care între timp se maturizaseră, și-au unit forțele și au intervenit pentru salvarea trenului.

În film ești critică la adresa prezentului, arătând lipsa de sprijin instituțional pentru copiii din medii sărace. Cu toate acestea, față de trecut nu iei o poziție atât de clară. Eu nu am simțit nici o atitudine pozitivă, nici una negativă.

Cine sunt eu să judec ce înseamnă trecutul pentru tatăl meu și ce înseamnă el pentru copiii mei? Sunt două realități complet diferite. Am vrut să las spectatorul să decidă singur ce înțelege din film despre trecut. Când filmul a ajuns pentru prima oară în sălile de cinema, câțiva spectatori care au ieșit de la proiecție au ajuns la o altercație fizică. De o parte erau câțiva oameni mai în vârstă care susțineau că în comunism statul avea măcar grijă de tine, de cealaltă parte erau niște tineri care declarau agresiv că toate instituțiile comuniste sunt o porcărie. Așa că s-au luat la bătaie după proiecție. Ambele tabere au crezut că filmul meu le sprijină convingerile, dar în același timp fiecare a observat în film și detalii care i-au perturbat. Până la urmă absența din film a unei interpretări precise a trecutului este menită să creeze un dialog pe această temă.

Am înțeles că, atunci când i-ai ales pe cei trei copii, nu cunoșteai situația lor dificilă de acasă și că aceste informații au apărut abia în timpul filmării.

Cred că mereu se întâmplă așa în documentar. Eu insist asupra scrierii scenariului pentru un film documentar tocmai pentru că în scenariu îți construiești o schemă de ipoteze și dorințe: îți imaginezi în ce feluri poți vorbi despre problemele pe care le abordezi. Apoi în timpul filmării trebuie doar să fii atent și să găsești alternative de exprimare pentru direcțiile pe care ți le-ai trasat. Știam că vreau să vorbesc despre dificultăți economice. Nu știam că va fi vorba despre o evacuare forțată, dar știam că va fi vorba despre adversitate sub o formă sau alta.

Acum că tot ai adus vorba, cum ai filmat secvența evacuării?

Eram acolo în ziua în care au zis că vor veni să îi evacueze. Eram în casă și îi filmam pe copii făcându-și bagajele. Încă nu credeau că asta chiar se va întâmpla. Când autoritățile au venit și m-au găsit cu camera de filmat, au vrut să mă bată. Au început să mă amenințe. Le-am spus: "am acordul de a filma de la subiecții mei, dar nu vă voi filma și pe voi, așa că faceți ce vreți". Așa că am filmat totul fără fețele autorităților, evident. Așa am filmat secvența evacuării. Prima întrebare în Q&A-uri este: "de ce nu i-ai ajutat? de ce ai filmat evacuarea în loc să îi ajuți?". Uneori dezvălui, alteori nu, faptul că aceasta era deja o prelungire a termenului de evacuare, pe care echipa de filmare îi ajutase să o obțină. Mama de asemenea mi-a spus mai târziu: "aceasta a fost prima oară când am simțit că cineva ne sprijină. Chiar dacă filmai, făceai parte din familie și așa am reușit să supraviețuim evacuării", ceea ce a fost foarte emoționant pentru mine, pentru că nu eram sigură cum vor percepe ei asta. Dar ei au înțeles că eram acolo ca să îi sprijin. Și chiar mai târziu când au văzut filmul, au fost mândri de asta.
Mai e ceva de zis despre această secvență. Când autoritățile erau pe picior de plecare, sunetistul meu deja nu mai înregistra. Două dintre femeile care au efectuat evacuarea s-au întors și au zis "baftă! să aveți o viață mai bună!". Acesta era comentariul pe care mi-l doream atât de mult la final. Cum poți să spui așa ceva unor oameni care tocmai sunt aruncați în stradă? Îmi doream să surprind acest comentariu care arată cinismul statului față de acești oameni, ce se reflectă de altfel și în noua lege care pedepsește oamenii fără adăpost, dar din păcate l-am ratat.

Referitor la această întrebare a publicului - "cum de nu i-ai ajutat"- care este, bineînțeles, nedreaptă, pentru că plasează o responsabilitate enormă pe umerii tăi. Mă întreb însă cum faci față empatiei pe care o simți pentru personajele tale, care trăiesc în circumstanțe atât de dificile.

Cealaltă întrebare care îmi este adresată în mod frecvent este "cât i-ai plătit pe protagoniști?", nu doar în cazul acestui film, ci în general la orice documentar realizat. Eu personal sunt împotriva ideii de a-ți plăti protagoniștii. Cred că stabilirea unei sume la începutul filmării ar distruge întreaga relație dintre protagonist și regizor. Însă, în cazul acestui film, am început să ne gândim cum putem să-i ajutăm încă din timpul filmării, precum și după aceea. I-am dus pe copii la Leipzig pentru premiera filmului, ceea ce a fost extraordinar pentru ei. Evident că nu mai puteam spune: "nu plătim pentru că suntem cineaști profesioniști", pentru că acești oameni chiar aveau nevoie de ajutor. Un mod de a-i ajuta a fost organizarea de proiecții caritabile, unde oamenii care vizionau filmul puteau să doneze bani. Apoi însă am organizat și alte proiecții caritabile pentru a descoperi noi moduri în care îi putem ajuta. La un moment dat spectatorii veneau la noi cu informații despre alte adăposturi în care se puteau duce sau cum pot obține locuri de muncă. Comunitatea a început să se implice tot mai mult, ceea ce cred că este mai important decât suma pe care am reușit să o strângem pentru ei. De asemenea cred că filmul i-a ajutat și în dezvoltarea propriei identități. Înainte de realizarea filmului, copiii ascundeau situația lor. Nu vroiau să vorbească despre asta. După premiera de la Leizpig a urmat o proiecție în Ungaria unde Viktor s-a ridicat și mi-a spus "vreau să fac Q&A-ul cu tine". Noi l-am invitat mereu, dar în Ungaria nu am știut cât de mult vrea să se expună. Dar el a insistat și m-a însoțit la Q&A, unde a început să vorbească despre viața lui. A fost atât de frumos să văd că a reușit să depășească situația și poate să vorbească despre ea, luând în considerare că acest lucru poate ajuta alți oameni. Cumva a devenit eroul propriei vieți. Deci chiar e extraordinar.

Care crezi că este viitorul filmului documentar în Ungaria?

Adevărata întrebare este dacă vor mai exista entități care finanțează film documentar în viitor. Pentru că finanțarea din fonduri publice e insuficientă și nici nu sprijină abordări critice cu privire la situația actuală a țării. Deci nu știu ce va fi. Nu știu din ce motive, dar ungurii sunt reticenți față de finanțarea comunitară. De asemenea, Centrul Național al Cinematografiei din Ungaria nu sprijină co-producții. De exemplu există în prezent un proiect care a primit sprijin financiar internațional, dar Centrul Național și-a retras sprijinul tocmai pentru că nu vor co-producții. Deci situația nu evoluează către un sistem sănătos de finanțare.

Știu că ai fost la proiecții KineDok atât în Ungaria, cât și în România. Cum ți se pare acest sistem de distribuție a documentarelor?

Cred că una dintre cele mai mari probleme pentru filmul documentar este că are o viață scurtă. Circuitul festivalier durează doar un an. Ai muncit atâția ani și apoi filmul tău deja iese din lanțul de distribuție. Așa că de la început m-am gândit la posibilități prin care să îi pot prelungi viața. M-am bucurat mult când am auzit de KineDok, pentru că sunt de părere că acesta este modul în care filmele trebuie văzute. Proiecțiie organizate în aceste comunități mici, care altfel nu ar avea acces la ele, sunt ceva cu adevărat valoros. De asemenea, crearea unui spațiu de discuție cu regizorul după proiecție prelungește viața filmului chiar și pentru spectator. Acest lucru este extrem de important și s-a întâmplat la toate proiecțiile KineDok la care am fost. Am avut o proiecție într-un sătuc mic din Ungaria, care nici măcar nu era trecut pe hartă. Mi-a plăcut foarte mult pentru că au venit toți oamenii din sat. Acolo era și o mânăstire de la care au venit toți călugării. Eram extrem de curioasă cum percepe un călugăr un film cu copii și referiri critice la comunism. S-a dovedit că până și țăranul cel mai simplu avea de fapt o viziune foarte sofisticată asupra filmului. Călugării aveau o atitudine foarte deschisă vizavi de problemele din timpul comunismului și cele din prezent. Fiecare se raporta în felul său unic la film, găsind ceva interesant și emoționant pentru el însuși.
Ieri am avut o proiecție reușită și la Alba Iulia. Spectatorii au fost mai timizi, nu au pus multe întrebări, dar după aceea, în discuția informală, au prins curaj și au împărtășit mai mult din observațiile și părerile lor, care m-au mișcat profund.

Share on Facebook