One World Romania – un scurt istoric
Ceea ce a început în 2008 ca o mică replică a festivalului One World de la Praga, s-a transformat în ultimii șaisprezece ani într-o platformă civică și cinefilă. În centrul ei se află filmul documentar, ca vehicul pentru dialog social și politic, ca fereastră spre lume, ca mediu ce provoacă la reflecție și formează comunități.
Încă din primul an, festivalul a avut o supra-temă propusă de Monika Štepanova – directorul-fondator, împreună cu Ana Blidaru – care i-a creat identitatea vizuală și a fost director executiv până în 2016. Și astăzi festivalul e structurat în jurul unor secțiuni tematice. Iar dimensiunea de dezbatere, de discuții între public și invitați la finalul proiecțiilor a fost esențială de la început. Treptat ea s-a amplificat, inclusiv prin programul Adoptă un documentar, în care festivalul oferă asociațiilor posibilitatea de a se atașa de un anume film care le reprezintă interesele și cauzele. Echipa s-a preocupat ca filmele să ajungă în comunitățile direct interesate de temele documentarelor, acolo unde realitatea de pe ecran e percepută ca o oglindă a oamenilor din sală. Începând din 2009, s-au organizat proiecții în penitenciare, la serviciul de ambulanță, în instituții care pregătesc magistrați sau în centrele pentru seniori. Din 2011, am început să organizăm mini-festivaluri prin țară, care au dat naștere altor proiecte itinerante de distribuție de film documentar în spații neconvenționale (KineDok) sau în biblioteci. Adică OWR Non Stop.
Programul festivalului a fost determinat de toate aceste coordonate: am căutat mereu filme care vorbesc – creativ și provocator – despre povești cu care publicul nostru se poate identifica. Dar și filme care pun în discuție granițele genului documentar, pentru că forma este mesajul; forma exprimă un angajament moral și social. Începând din 2012, One World Romania a dedicat retrospective unor cineaști temerari ca Jennifer Fox, Jon Bang Carlsen, Marcel Lozinski, Kazuo Hara, Chantal Akerman, Ross McElwee, Avi Mograbi, Ruth Beckermann, Ulrike Ottinger sau Želimir Žilnik. Am explorat teritorii altfel invizibile sau prezentate distorsionat în mass media și ne-a preocupat să reflectăm diversitatea geografică și culturală, prin programe dedicate unor zone ca Orientul Apropiat, Ucraina, Albania, sau Caucazul.
Bineînțeles, festivalul a crescut și a fost modelat de personalitatea și gusturile directorilor artistici (Alexandru Solomon, Mădălina Roșca, Andrei Rus și Vanina Vignal, Monica Stan, Larisa Crunțeanu și – de anul acesta – Andreea Lăcătuș) și al curatorilor Andrei Tănăsescu și Anca Păunescu. A fost definit de priceperea și devotamentul întregii echipe executive (conduse inițial de Ana Blidaru și Oana Koulpy, apoi de Laura Orlescu, Tudorița Șoldănescu și Oana Furdea). Nu avem loc aici, dar sunt multe nume care ar trebui pomenite.
Latura formativă, educațională a festivalului s-a dezvoltat pe mai multe direcții. Matineele pentru elevi au apărut din 2012, iar Juriul Liceenilor, în 2013. Începând din 2011, am organizat ateliere pentru documentariști cu tutori internaționali și din 2016 am inițiat Civil Society Pitch – care vrea să întărească legătura între cineaști și asociațiile civice. Ni s-a părut că avem o datorie și față de comunitatea culturală și cinematografică locală. Ea s-a manifestat totodată prin revizitarea critică a patrimoniului de film documentar. Primele proiecții cu filme produse de Studioul Sahia au fost organizate în 2013, iar platforma sahiavintage.ro s-a lansat în 2019 și se extinde continuu. Dar și înainte de această dată am programat și contextualizat filme care nu avuseseră circulație în România, de ex. cele ale lui Andrei Ujică, Errol Morris și Claude Lanzmann. Dimensiunea „memorialistică” s-a soldat cu programe consistente dedicate lui Jonas Mekas (2018), Centrului Simone de Beauvoir (2021) și lui Jocelyn Saab (2023).
În filmele de la One World Romania e multă acțiune civică, dar ea a debordat deseori în stradă, pentru că organizația festivalului nu s-a ferit nici ea să protesteze. În 2013 am mers prima oară la CNC împreună cu invitații festivalului, ca să cerem recunoașterea importanței genului documentar. În 2016 am proiectat filme pe prosoape și cearceafuri, ca să atragem atenția asupra situației ridicole a cinematografelor. Am organizat circuitul turistic al șpăgii sau turul urban al demolărilor. Festivalul i-a avut ca invitați pe Antanas Mockus, primarul revoluționar al Bogotei, grupul rusesc underground Voina, artiști ca Dan Perjovschi, coregrafi ca Farid Fairuz, Paul Dunca sau Cosmin Manolescu, fotograful Cosmin Bumbuț și jurnalista Elena Stancu și alții. Am încercat mereu să includem forme documentare din alte arte: teatru, dans, fotografie, literatură... Solidaritatea e esențială oricând, cu atât mai mult în condiții de precaritate.
Pentru că această creștere a festivalului a însemnat un consum uriaș de energie, iar echipa a fost constant supusă unei uzuri foarte mari, în absența unui suport instituțional de durată, One World Romania suferă de toate necazurile oricărui alt ONG cultural ajuns la maturitate în spațiul românesc. Nesiguranța zilei de mâine este meseria noastră și fără cei câțiva parteneri constanți n-am fi reușit să supraviețuim. Viziunea culturii ca eveniment comercial și nu ca serviciu public al unor asociații care merită sprijin durabil, lipsa spațiilor pentru spectacole independente, anemia presei culturale sau a presei în general – toate acestea ne ating și pe noi, ca pe toți ceilalți.
La aceste pericole exterioare se adaugă riscurile interne: pericolul îmbătrânirii urâte - cu care se confruntă orice festival, tocirea energiilor în guerilla administrativă, atingerea unui plafon de public datorată posibilităților de comunicare și spațiilor pentru evenimente și toate celelalte. N-avem răspunsuri, încercăm să fim atenți la întrebări și să găsim soluții. Și ne reinventăm de câte ori putem, luând de la publicul nostru energie și idei ca să o luăm de la capăt.
Alexandru Solomon
