Era nevoie de o formă specială pentru a putea reda, pe ecran, complexitatea culorilor, texturilor și – până la urmă – vieților care îi trec prin mână ecologistei Zoe Lucas. De zeci de ani, ecologista ține sub observație o mică insulă virgină din largul Canadei, acționând ca o memorie vie, crucială a acestui habitat natural. Pentru aceasta, o specie de insectă nu reprezintă doar un trofeu de împuns cu un ac; o herghelie de cai sălbatici e mai mult decât un prilej de contemplație. Pe cât de fascinat de frumusețea în stare brută a naturii se dovedește filmul, pe atât de colorat de angoasă sfârșește, în măsura în care nici măcar acest loc situat în mijlocul oceanului nu este ferit de acțiunea distrugătoare a omului. „Geografiile solitudinii” se construiește astfel ca o elegie in vivo adusă unei idei deloc fanteziste despre paradisul pierdut: un spațiu-timp în care natura să poată evolua neatinsă, într-un spectacol aproape cosmic. (Victor Morozov)

„Fabuloasele” adoptă denumirea unui grup de prietene trans care, ajunse la vârsta de mijloc, se reîntâlnesc în vila care a fost martora căutărilor lor identitare. Reuniunea este ocazionată de deschiderea unei scrisori pe care una dintre ele, Antonia, acum decedată, le-a scris-o celorlalte, lăsându-le moștenire bunurile sale (cel mai de preț fiind însăși povestea lor) și adresându-le o ultimă rugăminte. Roberta Torre, cineastă de ficțiuni, cu o fascinație pentru dinamicile din comunitățile defavorizate sau chiar marginale, se dedează aici unui joc fără reguli, în care contopește ludic documentarul cu ficțiunea, realitatea cu mizanscenarea ei și figura cu masca pe care o poartă: grupul de prietene își joacă propriile roluri, oferind astfel o perspectivă profund subiectivă, dar cu atât mai revelatorie asupra trecutului - și implicit, asupra prezentului - comunității trans.(Liri Chapelan)

Scurtmetrajul lui Shuli Huang se derulează ca un dialog - concret sau fantasmat - între el și mama lui: tânărul își apără cu calm alegerile de viață, de la vocația artistică la atracția pentru bărbați, în timp ce femeia este copleșită de panica de a-și vedea băiatul îndepărtându-se fără cale de întoarcere de modelul pe care pare că mai curând ceilalți, rude, vecini, cunoștințe, i l-au transmis ca fiind cel al fiului desăvârșit. Imaginile, filmate cu o cameră Super-8, emană căldura și nostalgia solară specifice amintirilor unei copilării generice, de carte poștală, sub care, sugerează cineastul, se zbat de fapt întotdeauna pulsiunile și revoltele care au să ajungă să ne definească ca adulți. (Liri Chapelan)

În anii ‘90, femeile din Moldova au început să plece în străinătate ca să-și poată întreține familia. Treptat, timpul și distanța iau forma pachetelor care trec granița: mamele trimiteau cutii cu mâncare și cadouri la care puteai doar visa în acele vremuri și primeau în schimb casete video cu copiii lor. Folosind doar imagini de arhivă („brutul” a constat în peste 100 de ore de filmare), regizoarea surprinde fragilitatea unor legături de familie prin ochii unei generații de mame și fiice obligate să trăiască singure, o generație forțată de istorie să facă trecerea de la comunism la capitalism. Acesta e un film făcut de o femeie despre femei, având în centru o experiență colectivă căreia și ea i-a aparținut, în care bărbații au mai degrabă un rol de suport. Deși personajele își trăiesc viața atât de transparent și intim pe ecran, disconfortul privitorului e cât se poate de real: te simți oarecum ca mamele acelea, atât de aproape, și totuși absent, căci dilema principală: dragoste părintească vs. securitate financiară e încă prezentă printre noi. (Sorana Stănescu)

Pe măsură ce războiul din Estul Ucrainei din 2014 făcea ravagii, un grup de asistenți sociali lucra neîncetat într-un centru de cazare temporară din apropierea frontului. Voiau să le creeze copiilor un spațiu sigur, în cele maximum nouă luni pe care le puteau petrece acolo, și să le ofere ulterior viitorul cel mai bun posibil – uneori acesta avea să fie familia, alteori un orfelinat.
Prin destinele a trei copii care se luptă cu necunoscutul viitorului, filmul reușește să spună povestea unei întregi generații, aceea a copiilor care-și pierd părinții „to war or to alcohol” și devin mult prea devreme adulți. Avem astfel o perspectivă inedită și intimă asupra unui subiect pe care toată lumea crede că îl cunoaște (războiul din Ucraina și urmările lui) și asupra unei realități pe care toată lumea crede că o înțelege (combinația de alcool, violență și sărăcie din țările din Est). E deznădejde în această realitate – fiecare copil care pleacă din centru e imediat înlocuit de un altul, cu o poveste aproape identică –, dar e și speranță și bucurie crudă – în jocul copiilor sau în reîntâlnirea cu o bunică ce-și asumă rolul de mamă și tată. (Sorana Stănescu)

Având ca punct de plecare primul val de revolte muncitorești ce au lovit Serbia odată cu instaurarea capitalismului, filmul gravitează între muncitorii care constată că locul lor de muncă a fost prădat de șefii lor, și tinerii libertarieni înflăcărați, care ațâță și mai tare lupta și discută cu protestatarii despre probleme iscate de bestia capitalismului.