O cireadă de vaci avansează molcom. Un bunic pune în cuvinte frica comunității în fața infamelor drone Bayraktar. O mașină hârbuită dă ture la poalele munților, pe câmpiile ostile ale Caucazului. Cineastul Daniel Kötter își face loc printre ițele încurcate ale conflictului din Nagorno-Karabakh. Și o face prin cultivarea unui joc al distanțelor care face tot prețul cinemaului: ici foarte aproape, la masă cu localnicii, pitit în apartamentele lor, colo hăt departe, pierdut în imensitatea pustei. Evocând filmele unui Abbas Kiarostami, Landshaft știe că totul ține de unghiul din care privești – și că obiectivul camerei e capabil deopotrivă să reveleze provocator și să ne dezorienteze durabil. În fond, prin intervenția sa oblică în interiorul unui conflict politic și militar, Kötter se află, în primul rând, de partea oamenilor prinși la mijloc – cei pe care îi ascultăm prea rar. Dar e mai mult de atât: căci, așa cum se poate și intui din titlu, recursul la cadre aproape monumentale cu împrejurimile, filmate iar și iar, mereu aceleași și totuși altele,  preschimbate în funcție de capriciile vremii, aspiră să reveleze o poetică intimă a peisajului. (Victor Morozov)

În limba ebraică „Izkor” înseamnă „adu-ți aminte”, iar filmul lui Eyal Sivan analizează în profunzime acest imperativ impus fiilor lui Israel. În Israel, în luna aprilie se serbează zile importante și sărbători una după cealaltă. Școlari de toate vârstele se pregătesc să aducă un omagiu trecutului țării lor. Memoria colectivă devine un instrument incredibil de eficient în formarea minților tinere. Sivan apelează la propria sa experiență personală, privind înapoi la miturile și simbolurile care au contribuit la formarea propriei identități, în măsura în care ele au contribuit la formarea identității oricărui israelian. O observație minuțioasă asupra sistemului educațional, de la grădiniță până la armată, ne arată cum istoria devine memorie, cum instaurează o atmosferă anume și cum influențează comportamentul și stilul de viață al israelienilor. Izkor este un documentar, o reprezentare vizuală a acestui fenomen psihologic întins pe întreg teritoriul țării.

De obicei, filmul de ficțiune este cel creditat cu cea mai mare capacitate de a descrie chinurile prin care trece un credincios încercând zadarnic să extragă o reacție oarecare de la un Dumnezeu distant, mut și surd. Ceva din întunecimea și violența sentimentelor din marile filme ale unui Bergman despre tăcerea lui Dumnezeu traversează documentarul lui Elvis Sabin Ngaïbino, dar aici, fundalul unei Europe laice, unde religia persistă mai curând ca o relicvă culturală, este înlocuit de spațiul african tradițional, unde credința colonizatorului a fuzionat într-un straniu și extrem de trainic melanj cu diversele forme de misticism local. În acest context evoluează Reine și Rodrigue, părinți a trei copii, care se zbat zilnic nu doar să-și asigure traiul zilnic, ci și pe de-o parte să facă față și pe de altă parte să ascundă boala care îi macină pe amândoi, HIV-ul. Fiind dată situația, religia catolică înflăcărată, aproape războinică pe care o practică și o propovăduiesc este deopotrivă un sprijin - spiritual, dar și financiar - și povara din titlu, în măsura în care boala lor rămâne asociată în mintea celor mai mulți cu impuritatea și păcatul. Camera lui Ngaïbino privește lupta cotidiană a celor doi protagoniști cu un fel de teroare sacră, fără să ignore nici momentele de tandrețe între ei, unde ar fi de fapt de găsit harul divin pe care îl caută amândoi cu atâta înverșunare. (Liri Alienor Chapelan)

Documentarul lui Goran Dević poate fi încadrat ca film artistic de investigație, cu o puternică abordare activistă, prezentând costul uman al corupției guvernamentale și al disprețului față de muncitorul obișnuit. La o companie de material rulant din Croația, se urmărește, timp de un deceniu, povestea unor membri de sindicat care luptă pentru protejarea locurilor lor de muncă și pentru un trai decent în fața capitalismului nestăpânit. Protagonistul este Željko, șeful sindicatului, iar filmul debutează în 2012, după ce adjunctul său se sinucide. O mulțime de muncitori, inclusiv Željko, sunt disponibilizați, iar aceștia caută strategii care să-i avantajeze cel mai bine în negocierea cu statul, după ce fabrica, veche de 120 de ani, este în prag de faliment. Acest film vorbește despre muncă și abuz, sindicaliști și administratori incompetenți, demnitate și supunere, iar de un deceniu încoace, se urmărește povestea universală a drepturilor muncitorilor, a corupţiei şi a dispreţului guvernelor faţă de oamenii de rând. (Carmen Lascoiu)

În noul său titlu, „Înfruntând întunericul”, cunoscutul documentarist Jean-Gabriel Périot pornește de la materialul video brut înregistrat timp de câțiva ani, începând cu aprilie 1992, de patru cineaști bosniaci. În acea lună demarează asediul orașului Sarajevo. Ce vedem pe ecran sunt imaginile surprinse din miezul evenimentelor – ceva ce oscilează între mostre de jurnalism expuse pericolului iminent și bucăți de documentar ce adoptă un început de postură analitică. De fapt, acestea sunt mărturii vii, fierbinți, imposibil de „încasat” fără uluirea că o asemenea atrocitate a fost posibilă. Treizeci de ani mai târziu, Périot îi regăsește pe acești oameni, cărora le întinde un iPad și îi roagă să ne ofere puțin context. Vremurile s-au schimbat, emoția întâlnirii cu aceste imagini îngropate e însă la fel de puternică. Prin acest dispozitiv simplu, filmul trasează istoria bruiată a unui spațiu, grație celor care au îndrăznit să îl fixeze în timp, cu un ochi mereu deschis la posibilitățile viitorului. (Victor Morozov)