În noul său titlu, „Înfruntând întunericul”, cunoscutul documentarist Jean-Gabriel Périot pornește de la materialul video brut înregistrat timp de câțiva ani, începând cu aprilie 1992, de patru cineaști bosniaci. În acea lună demarează asediul orașului Sarajevo. Ce vedem pe ecran sunt imaginile surprinse din miezul evenimentelor – ceva ce oscilează între mostre de jurnalism expuse pericolului iminent și bucăți de documentar ce adoptă un început de postură analitică. De fapt, acestea sunt mărturii vii, fierbinți, imposibil de „încasat” fără uluirea că o asemenea atrocitate a fost posibilă. Treizeci de ani mai târziu, Périot îi regăsește pe acești oameni, cărora le întinde un iPad și îi roagă să ne ofere puțin context. Vremurile s-au schimbat, emoția întâlnirii cu aceste imagini îngropate e însă la fel de puternică. Prin acest dispozitiv simplu, filmul trasează istoria bruiată a unui spațiu, grație celor care au îndrăznit să îl fixeze în timp, cu un ochi mereu deschis la posibilitățile viitorului. (Victor Morozov)

În „Rejeito”, cineastul brazilian Pedro de Filippis reunește activismul aflat în priză directă cu urgența unei cauze și reflecția cinematografică menită, în general, să vină ulterior. Pe urmele unei consiliere ce duce o luptă frontală împotriva corupției autorităților, filmul înflorește într-un portret tonic și emoționant al unei comunități chitite să reziste, să își apere demnitatea și, în primul rând, să trăiască. Miza e uriașă: confruntați cu evoluția economică haotică a unei regiuni aflate la cheremul unei multinaționale miniere, acești oameni trudesc nu atât întru păstrarea propriei case în fața posibilelor exproprieri abuzive – ci întru salvarea milioanelor de brazilieni din dreptul unui baraj fragilizat, care amenință să cedeze și să distrugă totul în cale. Nici nu ar fi prima oară: s-a mai întâmplat. Dată fiind preocuparea politică a filmului, el îndeamnă la o mai bună ancorare în realitatea și în istoria propriei comunități. Opus în mod evident turnurii antisociale a modelului capitalist rapace, filmul ia forma unei mărturii despre necesitatea acțiunii și a solidarității. (Victor Morozov)

„Grădina lui Fanni” se află la periferia Budapestei, ascunsă în inima pădurii. Aici trăiesc două persoane pe care societatea le-a exclus, dar care sunt unite de o prietenie atipică: Fanni, o adolescentă transgender în vârstă de 19 ani, și Laci, un bărbat fără adăpost în vârstă de 60. Cei doi duc o viață copleșitor de asemănătoare celei unei familii, sprijinindu-se reciproc precum tatăl cu fiica. Protagoniștii provin din medii extrem de diferite, însă ce i-a adus în același punct este ostracizarea unei societăți care i-a abandonat. Filmul lui Gergö Somogyvári vorbește găsirea unui cămin, fie el interior sau exterior, asemenea unui refugiu sigur față lumea exterioară, dar și un sanctuar emoțional al lumii interioare. Este o reflecție asupra puterii de a găsi alinare în faptul că altul poate împărtăși aceleași sentimente de izolare. Ce demonstrează Fanni și Laci e că unele dintre cele mai semnificative conexiuni apar adesea în moduri total neașteptate. (Carmen Lascoiu)

Fairy Garden - Trailer from New Retina Productions on Vimeo.

„Memoria infinită” prezintă trainica relație dintre jurnalistul chilean Augusto Góngora și actrița Paulina Urrutia, în ciuda încercărilor prin care aceștia trec împreună de un deceniu încoace. Cei doi formează un cuplu de 23 de ani, iar, în urmă cu opt ani, Augusto a fost diagnosticat cu Alzheimer. Documentarul lui Maite Alberdi reflectă ironia crudă a faptului că protagonistul și-a dedicat o parte din carieră jurnalismului de investigație, încercând să păstreze o istorie lucidă al Chile-ului din timpul dictaturii lui Pinochet, doar ca, în cele din urmă, el însuși să-și piardă amintirile și lupta să devină cea a soției sale, de a menținere vie identitatea lui. Filmul oglindește un diagnostic astăzi din ce în ce mai răspândit, care nu ține cont de poziția socială, dar care încă rămâne un subiect tabu pentru mulți oameni (ca majoritatea bolilor neuro-degenerative). Toate acestea, ca nu cumva să fie periclitată propria imagine în societate. Este de admirat modul în care aceste personalități își expun public lupta, după o viață publică dusă în fața multor (tele)spectatori. Imaginile oneste din intimitatea celor doi aduc un elogiu al empatiei în fața neputinței, aceștia reușind să-și păstreze tandrețea unul pentru celălalt și simțul umorului. (Carmen Lascoiu)

„Teatrul violenței” explorează stratificarea ideii de justiție, structurile de putere, moștenirile istorice și interacțiunea complexă a emoțiilor umane care dau naștere violenței. Filmul regizorilor Emil Langballe și Lukasz Konopa caută să identifice rădăcinile violenței într-un sistem menit să aplice principiul corectitudinii, disecându-i cauzele cu ajutorul unei abordări jurnalistice ce utilizează imagini de arhivă din zone aflate în conflict și examinează atent acte de terorism. Când avea nouă ani, Dominic Ongwen a fost răpit și înrolat în armata de copii-soldați ugandezi din subordinea lui Joseph Kony. Aproximativ 30 de ani mai târziu, el este inculpat pentru crime de război la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Acuzațiile aduse lui Ongwen zdruncină fundamentele unor concepte ca vina, implicând mari dileme morale și judiciare. „Teatrul violenței” tratează, în fond, o temă mai mare, a violenței ca formă de putere, plecând de la un singur acuzat pentru a revela vulnerabilitățile unui sistem sau ale unui guvern. Această încercare de a înfăptui justiția ne arată, de fapt, că agresorul poate și în anumite circumstanțe o victimă el însuși și poate avea potențialul de a deveni un catalizator al schimbării într-o lume definită adesea prin conflict. (Carmen Lascoiu)