Războiul lansat asupra Ucrainei a readus mai mult ca niciodată în atenția publică universul concentraționar pe care îl reprezintă Rusia contemporană pentru o bună parte a populației sale, cea care refuză să-și vândă libertatea de gândire și de acțiune pentru niște firimituri de la masa conducătorilor sau chiar și numai pentru o existență pașnică. Protagonista filmului Agniiei Galdanova, artista queer supranumită Gena Marvin, face fără îndoială parte din această populație indocilă - este chiar printre cele mai spectaculoase reprezentante ale ei. Din orașul de provincie unde s-a născut, ridicat pe locul unde era cândva un gulag, până în inima Moscovei, tânăra de doar 21 de ani își afișează cu un curaj nebun propriul corp înveșmântat în creații suprarealiste și pus în situații cu tentă apocaliptică, mizând pe unda de șoc pe care fiecare astfel de reprezentație publică o produce în peisajul social, moral și chiar și estetic al Rusiei putiniste. Motorul acțiunilor Genei nu este dorința de a provoca, ci aceea de a i se recunoaște existența, oricât de contrară ar fi ea sensibilității dominante - iar acest lucru merită, în ochii artistei, expunerea la riscul represiunii cele mai crunte. (Liri Alienor Chapelan)

Ce faci atunci când nu ai la îndemână arhive foto-video pentru a-ți susține filmul consacrat fix unui eveniment istoric – în acest caz, revolta populară din Casablanca anului 1981 împotriva creșterii prețului la alimente? Dar atunci când, mai grav, însăși conceptul unei astfel de arhive e un subiect tabu în propria familie? Mulți s-ar resemna. Ca orice cineast care se respectă, Asmae El Moudir știe că asta nu e o opțiune. Căci a regiza înseamnă, în primul rând, a face imagini – chiar și la propriu: a le confecționa de la zero, a le atinge înainte de a le vedea. Partea bună e că, în aceeași familie, se găsește un grozav artizan: tatăl regizoarei și-a transpus cartierul locuinței într-o splendidă dioramă care respectă pliurile realității. Partea proastă e că asta o înfurie și mai tare pe Zahra, bunica aflată la originea interdicției (represiune? Tradiționalism? Delir?), ajunsă acum o venerabilă hoașcă ce nu și-a pierdut nimic din capacitatea de a-i teroriza pe cei dragi. Pentru cineastă, „Mama tuturor minciunilor” înseamnă deopotrivă ocazia de a pansa niște răni – încercarea de a o înțelege pe femeia aceasta e pasionantă – și a deschide unele și mai adânci, specifice acestui plonjeu într-o intimitate vertiginoasă. (Victor Morozov)

Lead for justice realizează o incursiune în viața personală și profesională a câtorva reprezentanți ai sistemului de justiție din Republica Moldova. Aparatul de filmat devine un martor tăcut și atent în viața acestora, reușind să surprindă într-o manieră naturală modul în care se desfășoară rutina zilnică a fiecărui personaj: drumul spre locul de muncă; interacțiunile și discuțiile cu colegi și clienții, ședințele lungi și obositoare, dar și provocările care de cele mai multe ori rămân neobservate publicului larg – sacrificarea timpului petrecut cu familia, arderea profesională, lacunele din sistem.

LEAD for Justice. Trailer from HaiDOC Productions on Vimeo.

Șase ecrane care transmit în paralel, din unghiuri diferite, un unic eveniment: operațiunea de salvare a unor migranți captivi pe o ambarcațiune ce stă să se scufunde. Nu atât o sete de hiper-vizibilitate, cât o tentativă de a ne confrunta cu durata reală a situației, pentru a ne-o face mai stranie, mai absurdă, mai insuportabilă. Prin alăturarea acestor șase perspective, cineastul Jonathan Schörnig întoarce armele camerelor de supraveghere împotriva lor însele: privirea aparatului, distantă și procedurală, devine mărturia imposibil de falsificat a unei încleștări inegale între eroismul câtorva organizații activiste și măsurile anti-umanitare ale organismelor de stat. Înregistrările, aici, permit mai mult decât să experimentăm totul „ca și cum am fi acolo”: ele descriu un veritabil câmp de acțiune pură, care se eliberează de orice mediere și se rezumă la fapte brute. Deloc interesat de destine individuale, filmul vede în soarta colectivității de 104 suflete un fel de rezumat amar al ipocriziei care subjugă astăzi Europa, culminând cu aceste imagini halucinante în care o navă a Gărzii de Coastă ajunge să se comporte aidoma inamicului. (Victor Morozov)

De obicei, filmul de ficțiune este cel creditat cu cea mai mare capacitate de a descrie chinurile prin care trece un credincios încercând zadarnic să extragă o reacție oarecare de la un Dumnezeu distant, mut și surd. Ceva din întunecimea și violența sentimentelor din marile filme ale unui Bergman despre tăcerea lui Dumnezeu traversează documentarul lui Elvis Sabin Ngaïbino, dar aici, fundalul unei Europe laice, unde religia persistă mai curând ca o relicvă culturală, este înlocuit de spațiul african tradițional, unde credința colonizatorului a fuzionat într-un straniu și extrem de trainic melanj cu diversele forme de misticism local. În acest context evoluează Reine și Rodrigue, părinți a trei copii, care se zbat zilnic nu doar să-și asigure traiul zilnic, ci și pe de-o parte să facă față și pe de altă parte să ascundă boala care îi macină pe amândoi, HIV-ul. Fiind dată situația, religia catolică înflăcărată, aproape războinică pe care o practică și o propovăduiesc este deopotrivă un sprijin - spiritual, dar și financiar - și povara din titlu, în măsura în care boala lor rămâne asociată în mintea celor mai mulți cu impuritatea și păcatul. Camera lui Ngaïbino privește lupta cotidiană a celor doi protagoniști cu un fel de teroare sacră, fără să ignore nici momentele de tandrețe între ei, unde ar fi de fapt de găsit harul divin pe care îl caută amândoi cu atâta înverșunare. (Liri Alienor Chapelan)

Din străfundul Războiului Rece sosește acest „Soundtrack pentru o lovitură de stat” al belgianului Johan Grimonprez, în care jazz-ul, geopolitica și luptele de emancipare împotriva colonialismului se împletesc într-o partitură amețitoare. Meritul documentarului e că nu conferă întâietate artificială niciuneia dintre teme; dimpotrivă – arată cum, în acea epocă a transformărilor sociale profunde, ele ajungeau să împartă prim-planul conform unui plan insidios. Așa se face că mari artiști precum Louis Armstrong, Nina Simone sau Dizzy Gillespie puteau deveni pioni în promovarea pe glob a puterii de la Washington, transformându-și inevitabil muzica într-un instrument de propagandă culturală. Între CIA și Nikita Hrușciov, filmul se apleacă asupra cazului Patrice Lumumba: acest tânăr carismatic accede rapid la vârful statului congolez proaspăt independent, doar pentru a începe – încă și mai fulgerător – să incomodeze marile puteri mondiale. Ideile sale revoluționare despre mișcarea pan-africană, precum și opoziția înverșunată față de politicile imperialiste conduc către o încheiere abruptă a utopiei politice. Grație acestei coloane sonore fabuloase, Grimonprez luminează o schemă în care totul se leagă cu totul – în aceeași măsură în care dezgroapă cu justețe partea de responsabilitate a fiecăruia în tabloul istoric postbelic. (Victor Morozov)

„Corpul nostru” constituie o vastă documentare a salonului de ginecologie dintr-un spital parizian. Grație indispensabilei Claire Simon, această investigație e opusul intruziunii: un spațiu al empatiei și chiar al sororității prinde să se deseneze în jurul obiectivului, pe măsură ce diverse femei trec pragul cabinetului. Filmul e mai mult decât o intervenție wisemaniană în care ni se dezvăluie mecanismul funcțional al unei instituții. Dată fiind această intimitate inevitabilă – puține lucruri mai prețioase și mai secrete decât propriul corp –, imaginea asigură o perspectivă plurală asupra feminității de azi și a modurilor în care aceasta se definește și se reinventează la contactul cu norme sociale și cu științe exacte. De la nașteri și până la schimbări de sex, „Corpul nostru” se dovedește de-a dreptul revelatoriu, luminând o dimensiune a existenței în care bărbatul e cel mult prezență consolatoare, acompaniament, personaj de rang secund. Pășind la rândul ei în fața camerei, Claire Simon creează un raport de egalitate cu pacientele. Departe de lozinci moralizatoare, aceasta devine minima condiție pentru ca experiența filmatului să se transforme într-o terapie lucidă. (Victor Morozov)

Pe insula daneză, Mandø, din Marea Wadden, se află 27 de locuitori. O furtună le amenință teritoriul vulnerabil și periclitat de intemperii de-a lungul timpului, iar Gregers și câinele său pornesc cercetarea zonei. Acesta sintetizează imaginea colectivă de insular învățat să traiască în acel mediu nefavorabil timp de sute de ani, iar în ciuda amenințărilor meteorologice, el refuză să-și construiască o viață în altă parte și speră să-și găsească o soție care să conducă ferma cu el. Între timp, Mie își sărbătorește 100 de ani, iar Niels, un pasionat observator de păsări, deplânge înaripatele care nu mai vizitează insula. Cu toate acestea, continuă să apară turiști în zonă, iar localnicii sunt dispuși să-și continue rutina pe pământul lor, contrar experților în schimbări climatice care prezic agravarea și transformările înfricoșătoare ale vremii, din ultimul timp. Portretul acestui microunivers este animat de imagini încântătoare ale peisajului insular, un loc în care marea se împletește cu vântul și cerurile, toate acestea fiind în continuă mișcare și în contact cu localnicii. Tabloul idilic este împachetat cu situații comice, dar sumbre totodată, în care singura alternativă devine adaptarea la mediu, unde răspunsul acestui ecosistem, devine o consecință a acțiunilor noastre. (Carmen Lascoiu)

În „Rejeito”, cineastul brazilian Pedro de Filippis reunește activismul aflat în priză directă cu urgența unei cauze și reflecția cinematografică menită, în general, să vină ulterior. Pe urmele unei consiliere ce duce o luptă frontală împotriva corupției autorităților, filmul înflorește într-un portret tonic și emoționant al unei comunități chitite să reziste, să își apere demnitatea și, în primul rând, să trăiască. Miza e uriașă: confruntați cu evoluția economică haotică a unei regiuni aflate la cheremul unei multinaționale miniere, acești oameni trudesc nu atât întru păstrarea propriei case în fața posibilelor exproprieri abuzive – ci întru salvarea milioanelor de brazilieni din dreptul unui baraj fragilizat, care amenință să cedeze și să distrugă totul în cale. Nici nu ar fi prima oară: s-a mai întâmplat. Dată fiind preocuparea politică a filmului, el îndeamnă la o mai bună ancorare în realitatea și în istoria propriei comunități. Opus în mod evident turnurii antisociale a modelului capitalist rapace, filmul ia forma unei mărturii despre necesitatea acțiunii și a solidarității. (Victor Morozov)

Filmul lui Yousef Srouji este scurt, personal și percutant, sondând parcă eternul conflict israelo-palestinian prin prisma unor materiale care alcătuiesc însăși țesătura copilăriei sale. În cursul celei de-a doua Intifade, la începutul anilor 2000, filmările în regim amator ale părinților lui Yousef devin brusc șarjate politic, documente tulburătoare ale eforturilor unei familii de a-și proteja cât mai bine universul casnic de pericolele din exterior, al căror laț se strânge din ce în ce mai tare. Mama lui Yousef devine simbolul individului sfâșiat între obligațiile sale familiale și propria-și integritate fizică pe de-o parte, și dorința de a documenta, eventual de a participa, la răscoala poporului său pe de altă parte. Tânăra femeie pare incapabilă să lase din mână camera de filmat și este atrasă iremediabil de geamurile casei pe care se zăresc bombardamentele, în ciuda rugăminților întregii familii să rămână la adapost. Relația cu copiii ei, în cadrul căreia figura ei de mamă se retrage uneori în spatele rolului de documentarist, este unul dintre aspectele cele mai provocatoare ale unui film din păcate mai actual ca niciodată. (Liri Alienor Chapelan)