Suținut de Johan Grimonprez, „În fiecare zi dispar cuvinte” este un masterclass indispensabil pentru explorarea teoriilor și practicilor care stau la baza filmelor sale. Definite printr-o pluristratificare și o de-/re-construcție complexă a limbajului și a mediului audiovizual, lucrările sale devin instrumente pedagogice pentru a înțelege modul în care narațiunea și ideologia se definesc reciproc și se codifică ca memorie istorică.
În prefața masterclassului său, Johan Grimonprez scrie:
«„Trăim un doliu pentru un viitor pierdut”, scrie Max Haiven, „nu pentru ceea ce a fost, ci pentru ceea ce ar putea fi¹”. Istoria și memoria nu funcționează doar ca vehicul pentru a ne aminti trecutul, ci mai degrabă ca instrument pentru a negocia prezentul, așa încât să (re)modeleze un viitor comun. Memoria, până la urmă, este o formă de a spune povești colectiv; zona disputată de lupta ideologică, acolo unde de redobândim visurile uitate. James Baldwin susține că „istoria nu este trecutul, ci prezentul. Purtăm istoria în noi, suntem propria istorie”. În mod bizar, în Țara din Oglindă, Regina Albă îi reformulează lui Alice în felul următor: „Ai o memorie foarte slabă dacă funcționează numai în trecut”.
Cine ne deține imaginația într-o lume cuprinsă de vertij existențial, în care adevărul a devenit un refugiu părăsit? Povestitorul să fie cel care poate îngloba contradicții, care poate aluneca dintr-un limbaj în altul și călători în timp – în imaginație? Scriitorul uruguayan Eduardo Galeano a lansat cândva ideea că nu suntem făcuți din atomi, așa cum spun oamenii de știință, ci că suntem, de fapt, făcuți din povești. Poveștile ne țin împreună – sau ne dezbină, modelându-ne noțiunea însăși de apartenență. Maurice Blanchot a numit limbajul un act de crimă, pentru că a numi lucrurile ar fi la fel cu a le ucide. Însă scriitorul Alfred Döblin susține tocmai contrariul: limbajul este o formă de a-i iubi pe ceilalți, limbajul ne permite să știm că suntem împreună. Dar poate o reprezentare mai precisă ar fi a cineastei vietnameze Trinh T. Minh-ha, pentru care limbajul este o „barcă găurită”. O barcă de salvare în care suntem cu toții naufragiați. Este locul de întâlnire care dispare pentru noi toți, și o biosferă în declin.
Ca scriitori, Rebecca Solnit spune că avem „datoria de a încânta”, de a găsi bucurie în a spune, de a ne da seama cum ne aparținem reciproc odată cu coregrafia a noi povești. Nu ca victime într-un viitor parazitat de un nihilism distopic, ci pentru a acumula metafore noi și povești nespuse, generate de întrebări mai bune, care pot crea noi limbaje, „instrumente pentru a descoperi minunate posibilități în realitățile noastre teribile”.»
¹ Max Haiven, Crisis of Imagination. Crisis of Power: Capitalism, Creativity and the Commons, 2014
Johan Grimonprez este un cineast, artist multimedia și curator, ale cărui proiecte glisează între teorie și practică, artă și cinema, și dincolo de dualismele documentar și ficțiune, sine și celălalt, minte și creier, pentru a crea noi căi de a percepe realitățile. Filmul său „dial H-I-S-T-O-R-Y” (1997, în colaborare cu Don DeLillo) a avut premiera la documenta X și a fost inclus de The Guardian în lista „celor mai revoluționare 30 de lucrări din istoria artei video”. „Soundtrack pentru o lovitură de stat”, cel mai recent lungmetraj, este nominalizat la Oscar pentru cel mai bun documentar, cu premiera la Sundance 2024, unde câștigă Cinematic Innovation Award – și apoi Persistence of Vision Award la San Francisco și Premiul publicului la Salonic.
