Želimir Žilnik este fără îndoială unul dintre cei mai importanți și provocatori regizori ai cinemaului socio-politic, „rebelul” filmului iugoslav și post-iugoslav. Un deconstructor și demistificator pe întreg parcursul carierei sale, de la pozițiile sale politice la stil(urile) cinematografic(e), cu o activitate care însumează peste 50 de ani și peste 50 de filme, Žilnik nu e un autor sau o personalitate ușor de descris într-o introducere succintă și nu i se poate face dreptate printr-o retrospectivă de mici dimensiuni.
Toate filmele sale se învârt în jurul corelației dintre ideologie și societate, concentrându-se asupra persoanelor marginalizate, dând o voce oamenilor defavorizați, invizibili din punct de vedere social, îngerilor căzuți ai circumstanțelor politice și ai ingineriei sociale. Žilnik a folosit din plin potențialul poziției sale ca intelectual public, chestionând cu vehemență autoritatea și refuzând compromisurile oportune.
Din punct de vedere vizual, filmele sale sunt tulburătoare și ironice, crude și reale, camera este murdară și ostentativă iar montajul – neconvențional. Stilul său sfidător e mai curând un „anti-stil”, abordarea narativă din filmele sale este una fragmentată, recurgând deseori la actori neprofesioniști care se joacă pe ei înșiși, explorând în mod îndrăzneț granița dintre documentar și ficțiune, un aspect care a devenit una din mărcile sale auctoriale. Cinematografia lui Žilnik e un vast teren de joacă și experimentare unde el refuză cu încăpățânare să se supună formei, folosind limbajul filmic ca unealtă pusă în slujba ideilor și întrebărilor sale politice, pe care le-a urmărit cu consecvență de-a lungul întregii sale cariere.
Viața nu l-a răsfățat. Născut în lagărul de concentrare nazist din Niš în 1942, părinții săi, partizani antifasciști, au fost uciși înainte ca el să împlinească doi ani, iar Žilnik a fost crescut de bunicii săi și de mătușa sa din Novi Sad, unde continuă să trăiască și să lucreze până în ziua de azi. În timp ce studia Dreptul în Novi Sad, s-a alăturat clubului de cinema, unde a luat contact cu scena de film underground și a făcut primele sale încercări cinematografice. Ulterior a devenit asistentul lui Dušan Makavejev și, foarte curând, în cadrul casei de producție Neoplanta Film, a realizat primele sale documentare de scurt metraj.
Polemice și antitradiționale, aceste remarcabile filme angajate socio-politic au reprezentat o contribuție esențială la așa-numitul Nou Val iugoslav (1963-1972), care a adus un suflu proaspăt în limbajul cinematografic obosit al vremii, alături de alți cineaști semnificativi precum Dušan Makavejev, Živojin Pavlović, Aleksandar Petrović, Karpo Godina, pentru a-i numi doar pe câțiva dintre ei.
Marcați de o relativă libertate creativă și ideologică a scenei artistice, anii 1960 au fost descriși de Žilnik drept „aproape normali […] ani liniștiti – în care puteai trăi, învăța și munci în voie fără să simți dogmatismul ucigător de-a lungul șirei spinării; Fără un sentiment de neliniște și de rușine din pricina prostiei, valorilor kitsch și tendințele de autodistrugere ale modelului oficial.”
Primele sale documentare de scurt metraj, „Jurnal despre tinerii satului, iarna” („Žurnal o omladini na selu, zimi”, 1967), „Șomerii” („Nezaposleni ljudi”, 1968), „Micii pionieri” (”Pioniri maleni mi smo vojska prava, svakog dana ničemo ko zelena trava”, 1968) și „Tulburările din iunie” („Lipanjska gibanja”, 1968), care abordează subiecte precum sărăcia, șomajul, migrația și lipsa adăpostului, au fost realizate într-o perioadă sensibilă din punct de vedere politic, când Europa a fost lovită de evenimente importante, - mai precis protestele din 1968 și ocuparea Cehoslovaciei de către URSS, când Iugoslavia și-a arătat atitudinea sa clară de lider al mișcării de nealiniere.
În ciuda iritării unor critici de film și chiar a criticii aduse de Tito „acestor filme moderniste care nu au nimic de-a face cu arta ca atare, și cu atât mai puțin cu realitatea noastră”, aparatul de stat iugoslav a tolerat pentru o vreme Noul Val rebel și disident , încercând să se diferențieze de standardele sovietice dure și să mențină imaginea „noii societăți”. Dar lucrurile aveau să se schimbe.
„Șomerii” („Nezaposleni ljudi”, 1968) a primit Marele Premiu în Oberhausen, fiind urmat, un an mai târziu, de Premiul Special pentru „Tulburările din iunie” („Lipanjska gibanja”, 1969), despre protestele studențești din 1968 de la Belgrad, în timp ce criticii din Iugoslavia îl acuzau pe Žilnik că ar fi deformat realitatea și că ar fi „criticat societatea noastră prin mijloace non-filmice.” Primul său lungmetraj, „Opere timpurii” („Rani radovi”, 1969) i-a adus Ursul de Aur de la Berlin, atenție sporită în media, dar și prima sa cenzură și primul său proces. Odată cu „Opere timpurii” , mișcarea Noului Val a ajuns să fie numită peiorativ Valul Negru pentru că „se concentra numai asupra aspectelor întunecate ale societății”, iar aparatul de stat iugoslav a decis să îl monitorizeze mai strict, confiscând, drept consecință, toate copiile negative ale noului lungmetraj al a lui Žilnik, „Libertate sau benzi desenate” („Sloboda ili strip”, 1972), aflat încă în faza de montaj.
„Film negru” („Crni film” 1971) este una dintre cele mai usturătoare critici aduse de Žilnik inegalităților sociale ignorate de datele oficiale ale propagandei socialiste, precum și o chestionare autocritică a dimensiunii exploatatoare a cinemaului și a puterii sale de a aduce o schimbare reală. În seara premierei, Žilnik a citit pe scenă manifestul său intitulat „Acest festival este un cimitir”, în care denunța „lipsa de valoare a umanismului abstract, a exploatării sărăciei”, „presupusul curaj si cinemaul angajat social care, în fond, nu e altceva decat modul în care își exercită puterea cinemaul burghez.””(„Film negru” va fi proiectat în cadrul retrospectivei OWR împreună cu cea mai mare parte a scurtmetrajelor din perioada timpurie a lui Žilnik.)
În timp ce Partidul Comunist eticheta cineaștii Valului Negru drept „inamici” și reprima tot mai mult mișcarea, Žilnik se confrunta nu doar cu cenzura „filmelor sale inacceptabile”, ci și cu ostracizarea totală. Rămas fără asigurare socială, dat afară din sindicatul cineaștilor și abandonat de producătorii de film cărora le era prea frică să fie asociați cu el, Žilnik pleacă la mijlocul anilor 1970 în exil în Germania de Vest.
Nici perspectiva unei poziții confortabile ca artist disident refugiat în Occident, nici parfumul libertății nu au îmblânzit simțul critic al lui Žilnik, care nu a cruțat inegalitățile, tabuurile sociale și mentalitatea noii sale țări-gazdă.
Tema recurentă a muncii și a migrației este prezentă în majoritatea filmelor realizate de autor în Germania. Începând cu „Solicitare” („Antrag”, 1974) și continuând cu scurtmetraje ca „Inventar - Strada Metz nr. 11” („Inventur - Metzstrasse 11”, 1975), „Protecția patrimoniului” („Unter Denkmalschultz”, 1975) și „Regulile casei” („Hausordnung”, 1975), camera sa se focusează asupra așa-numiților Gastarbeiter-i (muncitori imigranți) și a precarelor condiții de trai și de muncă cu care se confruntă aceștia.
Privirea sa critică nu a fost blândă nici cu statul german. Problematizând excesul de forță al poliției și manipularea mediatică în contextul unei spargeri de bancă în care erau implicați membri ai Facțiunii Armatei Roșii (RAF), documentarul-eseu „Execuție publică” („Öffentliche Hinrichtung”, 1974) a devenit singurul documentar german interzis imediat. „Au scris pur și simplu o motivație, a cărui esență era <> Prin urmare, filmul nu a fost niciodată prezentat public.” (Žilnik, 2007) Žilnik a fost aspru criticat pentru „înțelegerea sa ignorantă a contextului german” și chiar cercetat și suspectat că ar fi un simpatizant al grupului terorist de extremă stânga.
Următorul său film de ficțiune, „Paradis. O tragicomedie imperialistă” („Paradies. Eine imperialistische Tragikomödie”, 1976), bazat pe cazul real al unei răpiri înscenate a unui politician de dreapta de către un grup terorist, era un gest provocator evident, ce făcea referire la filmul său cenzurat, „Execuție publică”, reprezentând, în consecință, picătura care a umplut paharul și care a dus la deportarea sa înapoi în Serbia.
Perioada sa iugoslavă timpurie, urmată de cea germană, constituie un corpus fascinant de lucrări ale unui cineast care a refuzat să se plece atât în fața așa-numitului “socialism moderat” iugoslav, cât și în fața “democrației liberale” germane și e, de asemenea, o mărturie ironică a faptului că nici unul dintre aceste sisteme n-a tolerat „prea bine” critica fără compromisuri. (Spectatorii noștri vor avea privilegiul de a viziona o selecție consistentă din ambele perioade, inclusiv filme din perioada germană, care au dispărut în mod curious pentru mai multe decenii și au fost redescoperite cu doar un an în urmă.)
Realizat la scurt timp după întoarcerea sa în Iugoslavia, „Oameni la târg” („Placmajstori”, 1977) este un documentar de scurt metraj mai puțin cunoscut, dar fascinant, ce surprinde haosul noroios al celui mai mare târg din Iugoslavia, populat de clienți și vânzători, lei de circ și fanfare. Filmul a fost produs de TV Novi Sad și filmat de unul din principalii colaboratori ai lui Žilnik din timpul fazei TV, directorul de fotografie Ljubomir Bečejski, care s-a mutat ulterior în România, unde trăiește până în prezent. („Oameni la târg” va concluziona slot-ul alocat fazei germane din retrospectiva noastră.)
În perioada de apus a experimentului socialist iugoslav, Žilnik și-a găsit o nișă de libertate creativă în televiziunea din Novi Sad și cea din Belgrad, realizând zeci de filme. A rămas fidel preocupării sale sociale, dând voce unor personaje incredibile din sate uitate de lume sau din cartiere mărginașe. În cea mai prolifică perioadă a sa, din 1977 până în 1990, Žilnik și-a dezvoltat în continuare stilul său hibrid ce îmbină documentarul și ficțiunea, în care protagoniștii se joacă pe ei înșiși, deschizând calea noului gen al „docu-dramei”.
La începutul anilor 1990, naționalismul etnic începea sa ia proporții devastatoare, iar motto-ul oficial al Iugloslaviei socialiste „Fraternitate și Unitate”, a fost înecat în sânge în timpul Războiului din Balcani. În timp ce conflictul încă făcea ravagii, Žilnik a filmat docu-drama performativă de mediu metraj „Tito pentru a doua oară printre sârbi” („Tito drugi put među Srbima”, 1994), în care a pus un actor îmbrăcat în uniforma de mareșal a lui Tito să meargă pe străzile Belgradului și să vadă ce s-a întâmplat cu țara sa și cu oamenii acesteia după moartea sa. Întâlnirea suprarealistă dintre trecut și prezent a atras instantaneu o mare de oameni și de reacții, creând o radiografie complexă, tragicomică a confuziei ideologice a unei țări răvășite de consecințele naționalismului, ale crizei economice și ale războiului.
În anii 2000 Žilnik și-a îndreptat din nou atenția către imigranți în trilogia „Kennedy”, despre romii de origine sârbă, care au fugit din calea Războiului din Balcani în anii 1990 ducându-se în Germania, iar 10 ani mai târziu sunt forțați să se întoarcă în Serbia. Retrospectiva noastră include prima parte a trilogiei: docu-drama „Kenedi se întoarce acasă” („Kenedi se vraća kući”, 2003), care pune în evidență politicile europene adesea rasiste, precum și vulnerabilitatea și puterea anumitor oameni de a o lua de la capăt iar și iar.
„Capitalismul de școală veche” („Stara škola kapitalizma”, 2009), ce va fi proiectat în deschiderea retrospectivei Žilnik, problematizează destinele unor muncitori concediați dintr-un mic oraș din Serbia și răpirea șefului lor abuziv. Acest film semificțional se concentrează asupra luptei muncitorilor împotriva privatizării uzinelor BEK din Zrenjanin, îmbinând filmări de documentar ale protestelor cu narațiunea ficțională. Acesta este unul dintre cele mai emblematice filme ale lui Žilnik despre tranziția sălbatică către capitalism și poate fi privit ca o alegorie mai vastă a acestei perioade, cu care putem în mod cert să găsim asemănări și la care ne putem raporta.
Žilnik a fost și continuă să fie un cronicar lucid al vremurilor sale, care nu se ferește să privească orice sistem cu o nemiloasă ironie și cu o atitudine critică. A face dreptate printr-o retrospectivă unei filmografii atât de bogate, precum și unui intelectual de o asemenea talie nu e un lucru ușor, dar dorim să ne înclinăm în fața acestui cineast și să oferim spectatorilor OWR o selecție consistentă a filmelor lui. Ne-am propus să acoperim majoritatea perioadelor sale de creație prin filme emblematice sau mai puțin cunoscute și totodată să dăm publicului nostru șansa de a interacționa cu regizorul în timpul discuțiilor tip Q&A și a unei sesiuni de masterclass.
(Anca Păunescu)
* Aici găsiți un tutorial de 40 de secunde pentru rezervarea de bilete online la Festivalul nostru.