Filmul documentar are o fascinație deosebită pentru universul tulburărilor psihice și pentru instituțiile cărora le revine sarcina să-l izoleze de societatea "normală". Cum se presupune că psihologia celor cu tulburări psihice este imposibil de sondat - chiar în acest aspect constă "boala" lor - cinemaul se poate rezuma la ceea ce face cel mai bine: să înregistreze vizibilul în cele mai mici detalii, în spatele cărora se ascunde desigur și o esență, prin excelență ambiguă. În cazul documentarului lui Miguel Eek, protagonista Eva - o femeie care și-a petrecut ultimii șase ani din viață într-un azil psihiatric și urmează să facă primii pași către revenirea la o viață independentă - nu-și ascunde la prima vedere nimic din trăirile interioare. Cu o exuberanță amintind de figurile feminine ale lui Almodóvar, ea își expune fricile și speranțele pentru viitor tuturor celor dispuși s-o asculte. Cascada ei de cuvinte ne face conștienți în același timp de inadecvarea ei într-o lume individualistă și pragmatică, dar și de similitudinea trăirilor ei cu cele ale oricăruia dintre noi. Panta ascendentă dificilă pe care este angajată Eva este filmată fără patos de către Eek, care reușește să găsească distanța potrivită față de un personaj aflat într-o formă de spectacol permanent. Printre momentele cele mai tulburătoare ale filmului se numără rarele contraplanuri asupra interlocutorilor Evei, majoritatea tăcuți și ale căror chipuri reflectă ceea ce ajunge să resimtă și spectatorul față de protagonista filmului: afecțiune, confuzie, puțină iritare, puțin amuzament și multă îngrijorare. (Liri Alienor Chapelan)