Irak, Kurdistan, Siria, Liban - așa arată itinerariul lui Gianfranco Rosi vreme de trei ani de zile, ani când scheletul lui "Notturno" a fost schițat în peregrinările regizorului. Orientul Mijlociu este un spațiu al contrastelor, iar ceea ce face Rosi e să aducă față-n față aceste contraste și să efaseze granițele - morale sau de teritoriu - dintre lumea de pe ecran și privitor. Cineastul observă trupele militare mărșăluind prin noroi în același fel cum observă copiii amintindu-și în fața terapeutului atrocitățile trăite ca ostatici ai soldaților. Războiul și tirania, par să ne amintească imaginile, sunt un amestec fatal care sălășluiește și în cele mai întunecate unghere, născând monștri inimaginabili în toate lucrurile întâlnite în cale. Iar cruzimea, până la urmă, nu e decât o armată formată din toți acești monștri adunați la un loc.

Filmul lui Rosi e cronica unei lumi scindate între nocturna dezastrului de după potop și lumina strecurată în gesturile mici care invocă izbăvirea - o rugăciune în noapte, o șoaptă nedeslușită, chipul biciuit de soare al unui copil cu ochi mari și triști. (de Andreea Chiper)