Definiția casei ar putea fi următoarea: un loc al rutinei, închis și deschis totodată, în care poți circula liber, un refugiu sau un popas în calea vieții care se joacă preponderent în afara zidurilor sale. Ca să reluăm cuvintele mamei unuia dintre cei șapte tineri cu probleme psihice pe care îi urmărim de-a lungul filmului lui Judith Auffray, este un loc fără chei, încuietori și coduri, un loc unde poți să te închipui petrecându-ți întreaga viață. Tocmai o casă în acest sens le este de obicei refuzat marginalilor, alienaților, celor care nu corespund normelor și nu sunt în stare să producă nimic „util”, în accepția pe care societățile noastre i-o dau acestui termen. Responsabilii micii instituții în care ne introduce Auffray consideră, după modelul pedagogului Fernand Deligny, că unui om trebuie să i se dea ceea ce merită - demnitate, intimitate, autonomie, într-un cuvânt o casă - pentru simplul motiv că este om, nu în schimbul participării cu folos a acestuia la societate. Cineasta nu încearcă să afle dacă traiul în comun, aproape de natură și lipsit de constrângerile specifice azilului psihiatric în care îi vedem angajați pe cei șapte tineri, este o metodă eficientă din punct de vedere clinic. Scopul ei pare să fie mai curând să cartografieze manifestările exterioare ale obscurei lor vieți interioare: modul ușor dezarticulat în care își mișcă corpurile, imensa lor energie, felul în care ocupă spațiul fără să și-l însușească, relația lor enigmatică cu obiectele. (de Liri Alienor Chapelan)