Orice cineast occidental care își propune să exploreze o cultură radical străină de a lui și deosebit de densă precum este cea japoneză se vede confruntat cu o enigmă pe atât de complicată pe cât este de seducătoare. Cei mai inspirați, de la Chris Marker la Werner Herzog, nu s-au oprit la a surprinde simpla desfășurare a vieții, ci au adăugat un strat de ficțiune, de artificiu, de imaginar, căci au înțeles locul central al invizibilului în filosofia și spiritualitatea extrem-orientală. Același lucru îl intuiește și Ulrike Ottinger, iar soluția ei este de a țese o narațiune care include la rândul ei mai multe povești populare sau culte, care când se deplasează în paralel, când întretaie existența cotidiană a locuitorilor regiunii Echigo din Japonia. Aceasta este cunoscută și drept „Țara zăpezilor” și, în consecință, oamenii și-au adaptat activitățile și ritualurile astfel încât să intre în rezonanță cu condițiile meteorologice excepționale. Și numai acest fapt, atât de contrar atitudinii moderne de a căuta să plieze natura după nevoile speciei umane, indică spectatorului că a pătruns într-un tărâm unde timpul curge altfel. Zăpada care aplatizează și uniformizează spațiul poate părea o sărăcire a dimensiunii vizuale, dar ea șterge și urmele contemporaneității, permițându-i cineastei să-și facă personajele să evolueze printre situațiile reale cu o naturalețe pe care rar o regăsim în cinema - cu excepția, tocmai, a cinemaului japonez. (de Liri Alienor Chapelan)