Vizibilitatea din ce în ce mai mare a victimelor culturii violului și pătrunderea în spațiul mediatic a relatărilor acestora nu înseamnă că traseul interior pe care trebuie să-l parcurgă fiecare pentru a-și depăși - sau măcar pentru a-și îngrădi - trauma este mai ușor. Cu primul ei film, Carolina Moscoso își unește pe de-o parte vocea numeroaselor mărturii publice de violențe sexuale care au erupt în ultimii ani, dar sondează de asemenea modul în care se reconfigurează viața interioară a unei victime de viol în timp ce realitatea exterioară rămâne neschimbată și adânca solitudine a deținătorului unei experiențe în fond netransmisibile. Agresiunea de la care pornește filmul s-a întâmplat cu opt ani în urmă, când regizoarea era studentă la film. Evenimentul și urmările sale practice, medicale și juridice, ne sunt raportate în scris, sub forma unor cartoane, între care sunt inserate fragmentele unui soi de jurnal filmat care surprinde, așa cum o fac cel mai adesea aceste înregistrări, delicatețea cotidianului și banalitatea fericirii. Amintirea violului nu corodează aceste momente, ci pur și simplu se așterne asupra lor ca un strat de praf, ce le conferă un aer distant și puțin ireal; iar neglijența cu care sunt filmate nu mai pare să provină din participarea directă a cineastei în acțiune, ci dintr-o tensiune nerezolvată între dorința de a trăi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și incapacitatea de a uita. (de Liri Alienor Chapelan)