Inventivul debut al regizoarei spaniole Nuria Giménez nu este doar o excepție în peisajul audiovizual contemporan - nu în ultimul rând datorită folosirii foarte cumpătate a sunetului și a funcției textului scris - ci chestionează dintr-o altă perspectivă motivele pentru care unele opere cinematografice sunt considerate documentare, iar altele ficțiuni. Punctul de plecare al filmului lui Giménez nu prevestea nimic neobișnuit: ca atâția alții înaintea ei, cineasta a regăsit filmări de amator realizate de bunicii ei și a fost fascinată de valoarea lor de documente istorice neasumate și neomologate. Dar în loc să le utilizeze ca ilustrații pentru povestea personajelor ce populează aceste imagini, sau măcar a perioadei sau clasei sociale cărora le aparțin, Giménez le face purtătoare ale unui destin imaginar: cel al lui Vivian Barret, o mondenă a anilor ‘50, care își petrece timpul călătorind dintr-un centru al luxurii în altul, fără să-și găsească fericirea ori să-și înțeleagă rostul, dar fiind perfect conștientă de deriva ei. Așadar, filmul oferă un prim strat de realitate cu imaginile de arhivă, dar narațiunea fictivă, cu toate că îi este conferită o poziție puțin în retragere prin faptul că se derulează cu precădere în scris și parțial prin intermediul designului de sunet, contaminează dimensiunea vizuală și întinde artificiul asupra ei. În fond, întreabă filmul, unde se situează adevărul unor imagini: la nivelul simplelor evenimente sau la cel mai complex al reprezentărilor, deci al asocierii dintre conținut și semnificații? Dar adevărul unei vieți, acesta unde se situează? (de Liri Alienor Chapelan)