La câțiva ani după căderea Cortinei de Fier, Chantal Akerman începea un traseu de-a lungul țărilor ex-comuniste, pornind din fosta Republică Democrată Germană și ajungând la final în Moscova. Demersul ei conține ceva exploratoriu și, simultan, demitizator: observația răbdătoare lasă spațiu suficient pentru contemplare, dar nu transformă în stereotipuri nici oamenii, nici obiceiurile arhicunoscute, intrate în legendă (statul la coadă, tăierea meticuloasă a salamului, cântecele rusești pline de melancolie etc.). Peisajele și portretele se înșiră unele după altele, fluide sau fixe, compunând din mici frânturi cotidiene un tablou al culturilor aflate pe muchia tranziției: grupuri mari de călători așteaptă într-o gară, câteva femei muncesc pământul, niște copii se bat cu zăpadă și, altundeva, lumea așteaptă autobuzul într-o dimineață albăstruie de iarnă. Garantându-le anonimatul, Akerman nu răpește nimic din farmecul figurilor; chiar dacă-i zărim vreme de numai câteva secunde, oamenii și mirarea lor, plictisul sau indignarea devin obiecte ale fascinației, ferestre către privitor.

Efectul hipnotic al filmului vine atât din curgerea lentă a cadrelor, cât și dintr-o serie de momente-oglindă, în care oamenii filmați privesc în cameră, direct în ochii spectatorului. În aceste momente, pare că istoria încremenește, iar privirile lor devin o ocheadă aruncată peste timp. (de Andreea Chiper)