Situația dramatică a refugiaților sirieni a devenit o prezență obișnuită pe ecranele de laptop sau de televizor ale europenilor și s-a ajuns în punctul regretabil în care numai tragediile de proporții, cu victime numeroase, mai stârnesc o vâlvă mediatică. Ca în fața oricăror orori de care o desparte o distanță sigură, opinia publică se desensibilizează treptat, acceptând inacceptabilul ca fiind parte din „starea curentă a lumii”. Filmul documentaristului irakian Abbas Fahdel nu își propune să retrezească empatia amorțită a marelui public bombardându-l cu imagini șocante din conflictul sirian. Abordarea lui este cu mult mai simplă și cu mult mai eficientă: alegând să prezinte viața cotidiană dintr-o tabără de refugiați din Liban, ne amintește că violența insidioasă a privațiunilor, a umilințelor, a lipsei de speranță depășește granițele unei țări în conflict și se răspândește oriunde aceștia își poartă pașii. Protagoniștii din „Pâine amară” își înfruntă cu demnitate soarta, copiii jucându-se, tinerii imaginându-și un viitor de cele mai multe ori departe de Siria, bătrânii amintindu-și. Fahdel colectează toate aceste nuanțe subtile, care reies din convorbirile din jurul sobelor nefuncționale sau din timpul unor munci fizice epuizante, și compune cu ele un portret sensibil al unei comunități dezrădăcinate, maltratate, resemnate, dar și solidare și care dă dovadă de o impresionantă capacitate de a se regenera. (de Liri Alienor Chapelan)