"Și dacă am spune că, în sfârșit, ne putem întoarce în Palestina?” Prin intermediul unei fabule filmate și realizate cu persoane care decid să joace un joc ca și cum încă ar fi copii, intrăm direct în complexitatea realității pe care o trăiesc acești palestinieni ai căror bunici au fugit din Palestina în 1948 și care trăiesc de trei generații în lagere de refugiați - în acest caz, în cea de la Shatila, în Liban. Visurile lor prind glas. Ele descriu o imagine idilică - acea Palestină care nu mai există -, și, de fapt, povestesc despre impasul în care se află ca refugiați. Văzându-i cum visează la această imposibilă întoarcere care le condiționează raportarea la lume, simțim ce trăiesc alți refugiați peste tot în lume. Este cu atât mai prețios să vedem aceste persoane de toate vârstele luând parte la acest poem-ficțiune, cu cât montajul ne catapultează simultan în mijlocul vieții lor și în realitatea intimă a taberei - și vedem că, evident, visul lor nu este pe punctul de a se împlini. Sunt prinși într-o dublă capcană: evadând în imaginar realitatea taberei le dă impresia că îi ajută să o înfrunte, dar, de fapt, nu îi ajută să își construiască propria realitate - care poate n-ar avea nimic de-a face cu Palestina. Această fugă nu îi ajută să-și găsească libertatea. Cum bine spune naratorul, "țara pe care ei o numesc casă este o țară din cuvinte".