Când regizorii caută eroi pentru filme, de regulă lucrurile se întâmplă în mod organizat și pregătit cu multă atenție dinainte. Nu la fel stă treaba cu Pawel Lozinski, care alege să lase „castingul” la voia hazardului, întâmpinând trecătorii de la balcon, întrebându-i despre sensul vieții și ce are ea mai frumos. Din aceste întâlniri se țese o cronică savuroasă pe patru anotimpuri, unde regizorul pare să dea la fel de mult pe cât cere de la cei intervievați - vocea din spatele camerei trădează atât curiozitate, cât și o vagă stânjeneală, jocul dintre apropiere și depărtare nu e decât ezitarea cineastului care, în ciuda aparențelor, a ieșit el însuși din zona de confort și participă în aceeași măsură la filmul derulat în fața ochilor săi.

Iar mecanismul e ridicol de simplu: Lozinski nici nu iese din perimetrul propriului balcon, nici nu se ascunde, nici nu încearcă să păcălească pe nimeni. El și camera lui sunt un punct neobosit de observație, stârnind când uimire, când neîncredere, și uneori o stinghereală în care ne regăsim cu toții. Dar, de cele mai multe ori, stârnind acel fior de care numai cinemaul e în stare: captând imprevizibilul vieții, momentul irepetabil înregistrat pentru totdeauna în memoria aparatului. „The Balcony Movie” e demonstrația perfectă că banalitatea e un izvor nesecat de emoție, fie că întâlnim un copil pe trotinetă, fie că auzim o bătrână povestind cu lacrimi în ochi despre soțul ei plecat de mult. (Andreea Chiper)