Premisa de la care pleacă „O femeie captivă” este uluitor de simplă: Bernadett Tuza-Ritter pare că schițează portretul lui Marish, menajera unei familii middle-class din Ungaria, în câteva tușe observaționale de cotidian frust. Cu cât pătrundem mai mult în lumea acestei femei, perspectiva se schimbă și ne dăm seama că ceea ce vedem e de fapt o demitizare, o demascare a unei situații greu imaginabile în societatea contemporană: sclavia modernă. Marish nu numai că nu primește niciun fel de remunerație pentru munca și timpul dedicat familiei pe care o servește, dar demnitatea îi este pusă la încercare prin numeroase umilințe, bătăi și chiar un șantaj mârșav. Încă și mai uluitor e faptul că investigația regizoarei nu e nicidecum o forțare jurnalistică a granițelor intimității: filmările sunt realizate cu acordul deplin al stăpânei (ba chiar acceptate contra cost), iar relația dintre subiect și omul din spatele camerei se adâncește într-o complicitate ce are ca scop final eliberarea lui Marish de sub tiranie. (Andreea Chiper)