După douăzeci de ani e filmat la alte două decenii după Ceferistii. De data asta însă, timpul trece mai repede pentru documentarist decît pentru personaj: Barta moare în timpul filmărilor, motiv pentru care filmul e continuat de colegul și prietenul său Mirel Ilieșiu.
Dispariția regizorului transformă tonul filmului, atașându-i o notă de melancolie surprinzătoare în contextul producției obișnuite a studioului. La cei peste șaptezeci de ani ai săi, fostul cincisutist e acum un om vîrstnic care priveste spre trecut și reflectează la sensul vieții. În pragul vîrstei de cincizeci de ani – exact vîrsta la care a dispărut prietenul Barta – regizorul Mirel Ilieșiu se descoperă el însuși într-un moment reflexiv, înclinat mai mult spre melancolie și mai puțin spre cuantificarea schimbărilor înregistrate de sistemul feroviar românesc în cele două decenii care despart filmul de față de cel anterior. Rezultatul e un film calm, introspectiv, care traduce o stare de spirit împărtășită deopotrivă de personaj și de regizor, și care colorează inclusiv perspectiva lui Gabor asupra viitorului comunist al României.