Camera mea e Sony. A lu’ ala e Phillips. A lui bate mai aproape, vede doar sunca, salam... A mea vede mai departe, mult mai departe. Camera mea are punctul de focalizare mult mai puternic decat orice camera. Vezi? Cand o pun asa, focalizez mai mult cer. Stai sa schimb caseta…
Barbatul care vorbeste, cu o mana strecurata printre barele de metal ale ferestrei celulei de inchisoare, se numeste Gavril Hrib. Camera despre care vorbeste e, de fapt, o oglinda care il ajuta sa vada ce se intampla „afara” – un „afara” pe care Hrib nu l-a mai vazut de aproximativ 21 ani. Hrib a fost protagonistul lui Andrei Schwartz in documentarul Jailbirds despre viata din inchisoarea Rahova. Cand Hrib se pregateste pentru eliberarea din inchisoare, dupa 10 ani de la prima filmare si 21 de la condamnare, il suna pe Schwartz. Timpul e, de cele mai multe ori, un ingredient esential in filmul documentar, care contribuie la nuantarea vietilor si relatiilor documentate de camera, inclusiv a celei dintre regizor si protagonist. Cinematografia romaneasca nu cunoaste un alt documentar longitudinal extins pe o durata comparabila cu cea a proiectului lui Andrei Schwartz – un film despre vinovatie si constiinta, despre un om care incearca sa-si gaseasca locul intr-o lume care nu-l vrea si pe care n-o mai recunoaste, si despre un regizor care petrece ani de zile incercand sa-l inteleaga.
