Desi n-a implinit inca cincisprezece ani, Georgiana si-a asumat deja rolul de mama, ingrijitoare si tutore pentru cei sase frati si surori ai sai, impreuna cu care locuieste intr-un apartament din Bacau. Pentru a plati cheltuielile familiei, mama copiilor lucreaza in Italia si revine in Romania numai in luna august. Pana atunci, vorbeste pe Skype cu copiii, ofera sfaturi in caz de criza, trimite cadouri de Paste, in vreme ce Georgiana indeplineste rolul de mama pentru fratii ei, incercand sa nu uite ca trebuie sa se pregateasca si pentru admiterea la liceu.

Premisa de la care porneste filmul Teodorei Mihai nu e tocmai optimista, dar perspectiva regizoarei – o observatie inteligenta, adesea dureros de intima a cotidianului familiei – transforma povestea comuna a copiilor lasati sa se descurce singuri, intr-un debut remarcabil in filmul documentar. Mihai prinde cu sensibilitate combinatia de curaj si ingenuitate cu care Georgiana isi indeplineste obligatiile, precum si detaliile de viata ale unei familii organizate de copii pentru copii si in care, chiar daca televizorul functioneaza non-stop iar baietii sunt absorbiti de jocurile video, cele doua fete mai mari reusesc sa mentina totul in stare de functionare – asta desi in familie exista un frate mai mare, de 17 ani, care ar fi putut sa-si asume responsabilitatea paternala. O indicatie, poate, asupra distributiei pe sexe a muncii domestice in multe dintre gospodariile romanesti.

Documentarul a fost „adoptat” de World Vision Romania.