La câteva decenii după ce pelicula a încetat să mai fie principalul suport al cinemaului, o regizoare se întoarce la ea pentru a surprinde irizațiile unui peisaj îmbibat de frumusețe și otravă. Pentru că - nu-i așa? - cum altfel ai putea să vorbești despre boală decât din însăși materia organică a filmului? Cum altfel ai putea să sapi în propriul corp mistuit de suferință și totodată în solul otrăvit de plutoniu din Palomares?

Camila Moreiras ne duce acolo unde pielea se confundă cu solul arid, unde plămânii ard în fumul toxic, unde suntem obligați să ne privim reflecția din apa contaminată. Filmul ei este o introspecție nemiloasă în propriile unghere secrete, o cartografiere deopotrivă lirică și lucidă a rutelor de sub piele și mult dincolo de suprafața ei. Dovada supremă că frumusețea depășește și corpul, și imaginea - plonjând drept în mijlocul durerii. (Andreea Chiper)