S-au nascut intre cele doua razboaie, locuiesc in sudul Frantei si sunt departe de orice stereotip cu privire la „stilul de viata gay”. De fapt, sunt dovada vie a faptului ca, la fel cu heterosexualii, oamenii LGBT au mai degraba vieti decat „stiluri de viata”. 

Povestesc incet, in registru intim, insa povestile lor de viata, pe parcursul a decenii de prejudecati si de intoleranta, sunt simultan aspre si explorate intr-un mod tandru: anii in care totul in jur le spunea ca a fi gay e nenatural si murdar, cand au trebuit sa lupte pentru ideea ca orientarea sexuala e genetica si nu electiva, cand – uneori - au ajuns la punctul in care nu mai simteau nicio dorinta de a trai.

Insa povestile pozitive predomina. Regizorul Sebastien Lifshitz stie sa le lase subiectilor sai spatiu pentru respiratie, pentru rememorare, pentru ras in hohote sau chiar pentru a-i ofensa delicat pe cei mai pudici dintre noi. Candoarea confesiunilor nu le face mai putin politice: incorporand un material de arhiva spectaculos, Cei invizibili noteaza si momentele in care un destin individual aparent apolitic se intersecteaza dramatic cu miscarea gay si cu miscarea feminista, sau cand o fotografie de strada din timpul unui mars gay, ajunsa in Paris Match, forteaza pe cineva sa-si admita public orientarea sexuala pana atunci atent camuflata. Cei invizibili e povestea delicata si profund umana a unsprezece vieti normale care se intampla sa aiba homosexualitatea inscrisa in DNA. „Oamenii ma tot intreaba de ce sunt homosexual. Eu nu intreb pe nimeni de ce-i place vinul. Ei bine, mie imi plac barbatii.”