Rolul revolutionar al lui Errol Morris in extinderea granitelor filmului documentar trebuie contextualizat: in perioada in care Morris lucreaza la Linia albastra subtire, America e cuprinsa de vraja numita cinema direct, care promoveaza viziunea purista a unui documentar inteles ca serie de 'reguli’ (filmare cu camera 'din mana’, observatie fara interventie) care, odata respectate, garanteaza accesul la Adevar. Morris intoarce regulile pe dos: pune in scena 'faptele’ cat mai dramatic, permite martorilor sa priveasca in obiectivul camerei, alege unghiuri de filmare neobisnuite si lumineaza generos platoul de filmare. Daca adaugam ca ingredient muzica lui Philip Glass, rezultatul este un documentar care ni se ofera simultan, nu numai ca demonstratie, ci si ca experienta estetica – un fel de docu-noir sau, in cuvintele lui Morris, un episod non-fictional din Zona Crepusculara.

Educatia in istorie si filozofie, precum si experienta de detectiv privat, explica interesul lui Morris pentru mecanismele de 'construire’ a adevarului in sistemul legal si in practica reprezentarii documentare. In intreaga sa cariera ulterioara, Morris va continua sa puna sub semnul intrebarii o seama de 'certitudini disciplinare’ precum valoarea de adevar atasata imaginii de arhiva in filmul documentar sau a martorului ocular in sistemul legal. Morris va fi unul dintre documentaristii plasati ferm de partea 'constructiei’ in dezbaterea 'documentar = inregistrare vs. constructie’, contribuind astfel la pregatirea terenului pentru definitiile elastice de astazi ale genului docmentar.

Linia albastra subtire ramane nu doar o remarcabila demonstratie a unei noi estetici documentare, ci si filmul care a reusit sa salveze un om condamnat pe nedrept, cu doar trei zile inainte de executie. Si pentru ca realitatea bate intotdeauna fictiunea, trebuie precizat ca, odata eliberat, fostul condamnat l-a dat pe Morris in judecata pentru a-si recastiga drepturile de autor cedate regizorului la inceperea filmarilor.