„Ce inseamna libertatea de expresie? Fara libertatea de a jigni, ea inceteaza sa existe“, scrie Salman Rushdie. Comisionat de Bienala Internationala de Arta din Sharjah (Emiratele Arabe Unite), sa realizeze un film pe tema subversivitatii inerente artei, si fiind confruntat cu interdictia explicita de a face ironii la adresa profetului Mohamed sau a seicului din Sharjah (sponsorul Bienalei), regizorul Caveh Zahedi decide sa testeze ce inseamna, de fapt, a fi 'subversiv' intr-o societate care ingradeste expresia artistica. Narat de Zahedi, filmul documenteaza propriile incercari hilar-absurde de a aborda exact zonele care i-au fost inchise, incepand cu calatoria pana in Sharjah insotit de sotie si de fiu, si continuand cu prestatia sa in calitate de regizor-provocator pornit sa-si filmeze propriile fantezii inspirate de stereotipuri americane despre tarile arabe. Rezultatul va fi un film controversat care a generat deja dezbateri aprinse in circuitul festivalier international, in special ca urmare a unui mesaj public al lui Zahedi cu privire la asa-zisa lui plasare pe lista neagra a unuia dintre cele mai importante festivaluri de film (Festivalul de Film International de la Toronto).

Lansat cu reactii mixte la prestigiosul festival SXSW, Eu si seicul continua sa polarizeze publicul international. Similar, pentru unii dintre noi, filmul va fi o demonstratie de critica institutionala in formula de meta-documentar ironic si vag inconfortabil, in vreme ce pentru altii va fi un produs iresponsabil, blasfemic si tocmai bun de infierat, semnat de un individ narcisist si complet insensibil la diferente culturale. Putem, eventual, sa urmam exemplul revistei Indiewire, care si-a intitulat recenzia „Imoral sau esential? Sa zicem ca ambele.“