„Poate pot sa fug... gandi pisicuta... unde este tara asta?”, silabiseste Anton-copilul in timp ce, in cealalta camera, oamenii mari se cearta incercand sa decida unde ar mai putea sa-l trimita. Anton are autism – fapt care, in Rusia, inseamna o stigma considerabila pentru Anton si familia lui. Insa eseul autobiografic semnat de Liubov Askus depaseste cu mult nivelul unei simple expuneri a limitelor sistemului medical rus in ceea ce priveste pacientii 'cu deficiente’.  

Arkus il intalneste pe Anton pentru prima oara prin cuvintele lui, intr-o poezie pe care copilul o scrie incercand sa inteleaga mai mult despre oameni: "Oamenii pot fi amabili, veseli, tristi, draguti, buni, recunoscatori, mari, mici. Ei merg, alearga, sar, vorbesc, se uita, asculta", scrie Anton-copilul. Sapte ani mai tarziu, cand Arkus il intalneste din nou, Anton-adolescentul a incetat de mult sa scrie. Arkus incepe sa documenteze relatia ei sinuoasa, aproape materna, cu Anton - nu un copil autist, ci o fiinta umana in suferinta - iar amandoi incearca sa faca fata incercarilor si oamenilor cu care se intersecteaza in viata lor, uneori cu compasiune, alteori cu indiferenta si, rar, cu gratie. In timp ce il insoteste pe Anton in calatoria sa de la o institutie neprietenoasa la alta, mereu in speranta de a gasi un loc mai bun, Arkus incepe sa mediteze asupra modului in care noi toti, in anume momente al vietii, invatam prin suferinta ca oamenii sunt intotdeauna singuri, chiar si atunci cand avem constant pe cineva langa noi.