Ca sa comunice, fiecare 'dactilografiaza' cuvinte pe mainile celuilalt. El vine de pe planeta melcilor, unde oamenii traiesc vieti somnolente iar tactilitatea da adesea sensul lucrurilor. Cand aterizeaza pe Pamant, nimeni nu-i intelege limbajul. Se simte singur si disperat, ca un astronaut izolat in spatiu. Apoi un inger patrunde in viata lui. Ingerul stie cum e sa fii singur. Curand, ingerul devine parte din viata lui, ii da speranta, il invata sa se faca inteles.

Aceasta poate fi o versiune a povestii. Iata alta: Young-Chan este surd si orb din copilarie. Sotia lui, Soon-Ho, sufera de o afectiune a coloanei vertebrale care i-a oprit cresterea undeva sub 1.20m. Traiesc impreuna in Coreea de Sud, o tara unde mass-media tinde sa insiste asupra vulnerabilitatii persoanelor cu dizabilitati. Insa regizorul Yi Seung-Jun nu victimizeaza si nu idealizeaza nici persoanele, nici cuplul alcatuit de cei doi. Ne permite, in schimb, sa ii privim in timp ce sunt angajati in activitati banale precum schimbarea unui bec, ceea ce ne ofera o intelegere brutala a limitelor fizice cu care se confrunta zilnic. Ne invita, de asemenea, sa patrundem in intimitatea lor psihologica, prin incorporarea discreta in film a unora dintre poemele barbatului.

Realizat printr-o observatie indelungata, abordata cu discretie, Planeta melcului este o poveste de dragoste cu rezonanta universala care reuseste sa prinda harul de a trai in prezent si care ne aminteste ca e nevoie de mai mult decat putinta fizica pentru a ramane deschis catre minuni marunte precum gustul picaturilor de ploaie sau textura cojii de copac.