Filmul acesta nu a fost niciodată prezentat în România. Când a avut premiera, acum 28 de ani, nu se putea vorbi la noi despre Holocaust. După sfârşitul epocii de aur, perioada interbelică le-a părut multora o eră aurită, în vreme ce alţii erau mai ocupaţi să pună în balanţă crimele comunismului cu cele naziste. Aşa a trecut timpul, iar Holocaustul n-a fost niciodată o prioritate a rememorării colective; cel mult o obligaţie acoperită cu declaraţii oficiale.
Cele nouă ore şi jumătate ale filmului lui Lanzmann sunt o experienţă fizică şi sufletească care poate începe să compenseze acest gol. S-a vorbit mult despre film, despre refuzul autorului de a utiliza imagini de arhivă, comentariul pe fundal şi documente istorice. Bazându-se numai pe supravieţuitori, pe martorii care revizitează locurile genocidului, Lanzmann te lasă să-ţi imaginezi ceea ce nu poate fi reprezentat altfel, oroarea inimaginabilă.
Dar Shoah nu este important doar pentru că reuşeşte să transmită experienţa exterminării, ci şi pentru că a revoluţionat metoda documentară. Documentarul cinematografic nu a mai fost la fel după ce Lanzmann a experimentat această metodă radicală, inovatoare la vremea ei. Priviţi-l: apoi veţi descoperi – în multe dintre filmele selectate anul acesta – ecouri ale unui mod de a face cinema şi de a trăi memoria. Şi veţi vedea cu alţi ochi ceea ce se întâmplă acum în lume.