Marguerite Duras obișnuia să spună că se refugia în activitatea de cineastă atunci când nu mai avea inspirația necesară pentru a scrie literatură. Această afirmație poate sugera la prima vedere o ierarhizare a celor două moduri de expresie, dar filmografia lui Duras dezminte această părere: dimpotrivă, cuvintele sunt revigorate de contactul, și uneori de ciocnirea, cu imaginea. În „India Song”, lipsa de acțiune și întâietatea cuvântului tind să lase impresia unui film eminamente literar, a unui mesaj care s-a rătăcit într-un alt mediu decât cel căruia îi era destinat. Narațiunea transmisă prin imagini se limitează la cadrul unei recepții la reședința ambasadorului Franței în Calcutta, care devine scena unor pasiuni ce se țes în jurul figurii soției amfitrionului, interpretată de Delphine Seyrig. Narațiunea prinde formă la nivelul dimensiunii sonore a filmului - alcătuită exclusiv din sunete și voci din off, fără nicio replică directă - și este labirintică, dând acces la ceea ce ar putea fi la fel de bine gândurile personajelor, o formă de comentariu asupra unor evenimente de fapt încheiate, pe care le-am vedea reconstituite pe ecran, ori meditațiile pentru mai multe voci ale autoarei. Pe cât de misterioasă este relația dintre cele două construcții, pe atât de brută și senzuală este cea dintre imagine și conținutul intelectual al discursului: pasiunea descrisă în cuvinte se întrupează prin intermediul luminii difuze, a spațiului sufocant, a corpurilor actorilor care se ating cu încetinitorul. La sfârșit, rămânem cu o senzație stranie: o excitație melancolică, o energie care nu îndeamnă însă la acțiune, ci la contemplare. (de Liri Alienor Chapelan)