Structurat ca o scrisoare adresată de „un grup de cetățeni de la Studioul Alexandru Sahia” viitorilor rezidenți ai capitalei în secolul 21, filmul cuplului Segall prinde, într-o suită de instantanee surprinzător de luminoase, Bucureștiul de la începutul anilor ‘80. Când familia Segall iese cu camera pe străzile capitalei – o acțiune tot mai dificilă în ultimul deceniu ceaușist, din pricina restricțiilor aplicate aleatoriu imaginii documentare – mulți sunt încă bucureșteni doar cu buletinul, ca urmare a migrației recente de la sat la oraș, și fac eforturi să se adapteze la o realitate metropolitană care le este străină. Cu un zâmbet, familia Segall îndreaptă camera către o populație nu tocmai urbanizată care face încă eforturi să se adapteze la condițiile locuirii la bloc, crescând găini în inima orașului, așezându-și stupii „lângă stația lui 39” sau chiar reușind, discret, să îngrașe câte un porc la umbra unui bloc de locuințe. Avem aici un dialog ad-hoc, peste ani, intre filmul Segallilor și cel al colegului de studio Alexandru Boiangiu care, cu două decenii mai înainte, își îndreptase și el camera către noile modele de locuire urbană – în cazul respectiv într-un film realizat în formula anchetei sociale și orientat în special către expunerea celor neglijenți față de proprietatea socialistă. Comentariul filmului lui Boiangiu (Casa noastră ca o floare, 1963) încă purta ecourile campaniilor inițiate în anii ‘50 de regimul stalinist pentru izolarea și anihilarea rămășițelor aristocrației: „nu putem rămâne indiferenți la aceste atitudini burgheze față de niște locuințe ce ne aparțin nouă, tuturor”. Cel al filmului de față e turnat într-un registru cald, marcat de un fel de nostalgie avant la lettre pentru un București care se va schimba dramatic în deceniul pe care îl deschide filmul.

În segmentul inclus aici, Doru si Paula Segall vizualizează în registru absurd un număr de statistici irelevante cu privire la viața bucureștenilor, de la numărul de metri de țeavă alocați fiecărui cetățean în prezentul anilor ‘80, la numărul de persoane alocate unui balcon de bloc – posibil, un rapel discret la propensiunea autorităților către raportările la nivel „macro”, de cele mai multe ori în defavoarea observației „micro” și a atenției reale pentru cetățean. Ca și în alte filme, umorul e o tactică inteligentă care permite abordarea unor aspecte sensibile ale vieții cotidiene în România. Un alt segment al filmului, în care apare o scurtă referire la buletinul de București a cărui posesie – se spune în film – poate fi „ereditară sau dobândită” deschide o intrare particulară către realitatea anilor 80, când statul limitează drastic mobilitatea internă a cetățenilor iar buletinul de București devine o necesitate pentru care mulți sunt dispuși să plătească sau să consimtă la căsătorii formale. Angajații studioului Sahia cunosc bine această realitate pentru că, la momentul respectiv, studioul însuși oferă locuri de muncă multor rude sau apropiați ai angajaților aflați în căutarea unor instituții care să le asigure domiciliul în capitală. La trei ani după premiera filmului familiei Segall, Virgil Calotescu (regizor și secretar de partid al studioului), semnează două comedii romantice realizate la Buftea, inspirate de realitatea comerțului cu buletine de București (Buletin de București, 1983 și Căsătorie cu repetiție, 1985), care devin instantaneu succese de box office. Cu zâmbetul pe buze, România se pregătește pentru economia de subzistență a deceniului care începe.