Želimir Žilnik

În timpul pregătirii notelor pentru întâlnirea cu colegii cineaști și cu publicul festivalului One World Romania în doar câteva săptămâni de astăzi, nu pot scăpa de gândul sumbru că s-a împlinit aproape un an de când a început oribilul război purtat împotriva Ucrainei și a poporului ei curajos. Nu există un răspuns corect la sarcina autoimpusă de a defini traiectoria conexiunii dintre filmele mele și războiul civil care în urmă cu 30 de ani a izbucnit în Balcani, afectând puternic viețile compatrioților mei din fosta Iugoslavie. În mintea majorității oamenilor, războiul este un eveniment care izbucnește ca un fenomen natural – o avalanșă, un uragan sau o inundație. Puternic și de nestăvilit, acesta distruge, ucide, rănește și dislocă oameni. Cei care, tehnic vorbind, conduceau războiul în Iugoslavia – militarii și paramilitarii, pozau în simpli funcționari ai acelui război, asemenea unor supuși servili care primesc ordinele sângeroase și nemiloase ale unor stăpâni furioși.
La doar cinci sute de metri de clădirea în care locuiesc, în fața clădirii administrației din Novi Sad, cu treizeci și ceva de ani în urmă, în vara anului 1988, unul dintre cele mai importante spectacole delirante a fost orchestrat de regimul Milošević și de serviciul secret al statului iugoslav, care la acea vreme era subminat și pus sub semnul întrebării de către liderii convertiți ai tuturor republicilor iugoslave. Aceiași lideri care au fost - cu doar câteva luni sau un an înainte - propagatorii internaționalismului proletar, ai egalității multinaționale, ai autogestionării și ai politicii pașnice a Iugoslaviei. Pentru a se menține la putere, în zorii căderii zidului Berlinului, de frică și fugind de democratizare – aceștia au organizat schisma post-feudală a statului și tribalizarea populației în anumite părți ale țării/ republici în care obișnuiseră să fie la conducere.
Așa că, într-o zi, în vara lui 1988, un grup de câteva mii de „demonstranți” s-au prezentat în jurul clădirii de marmură albă explicând că pornesc „revoluția antibirocratică”. La câteva minute după ce am urmărit oamenii și sloganurile lor și după câteva discuții cu ei, mi-a fost destul de clar că nu a fost o adunare spontană, ci o acțiune coordonată de autoritățile de stat din Belgrad și poliția secretă, cu ajutorul sutelor de polițiști a căror sarcină era să distrugă sistemul juridic și setul de valori pe care se baza fostul stat. Sloganurile scrise și scandate răspândeau ura față de alte națiuni, cereau dezmembrarea și recompunerea statului, negând republica și consensul național pe care se bazase fostul stat. Poliția a urmărit cu calm încălcarea legii și a cooperat cu demonstranții. Despre acel eveniment și multe altele similare care au urmat în acea vară, pentru publicul meu bucureștean aș dori să arăt un fragment din docu-drama „Old timer”, pe care am regizat-o în 1988.
La trei ani după ce aparatul propagandei de stat a început să funcționeze - partidele politice au pus stăpânire pe ziare și televiziune, structura comunistă monopartit a lucrat zi și noapte pentru planificarea și crearea unui „sistem multipartit” în întreaga ex-Iugoslavie – condițiile erau pregătite pentru ca sângele să înceapă să curgă și să încorporeze cadavrele în fundația unor noi state, acum inamice, apărute din fostele republici „frățești”. 
Războiul a fost realizarea tehnică a luptei pentru putere între republici. În cazul Iugoslaviei a fost de fapt continuarea – prin mijloace de artilerie – a ultimei și întreruptei Convenții a Uniunii Comuniste din Iugoslavia.
Următorul exemplu video - din iarna anului 1993/94, în timp ce războiul continua - este o ilustrare a tezei conform căreia populația, speriată și înnebunită de evenimentele cu care se confrunta, abia își mai amintea de vremea de dinaintea războiului. Sistemul de valori nou stabilit, în care jaful, înșelăciunea și conversia deveniseră atât de comune – era acceptat ca alternativă mai bună decât acea de a fi ucis. Este un clip din filmul „Tito pentru a doua oară printre sârbi”.
Pentru mulți oameni corupți, războiul are o calitate magnetică. Nu numai că linia subțire dintre viață și moarte devine mai subțire, dar este, de asemenea, o ruletă la care te poți îmbogăți sau poți pierde totul – cu o viteză cosmică. Nu există o astfel de ramură a economiei, nici o mină de diamante sau aur, care ar putea, în câteva zile sau luni, să creeze un profit comparabil cu cel realizat în război prin contrabandă, șantaj și jaf. Și capacitatea tehnică este atât de economică: un glonț în țeavă și un deget pe trăgaci. Nu aveți nevoie de o mină, platformă petrolieră, sau bandă transportoare – cantitatea de comori pe care o veți obține este aceeași cu cea care i-a luat lui Rothschild șapte generații să o adune. Cu toate acestea, apar daune colaterale: populație, adică oameni cărora li s-a promis și li s-a spus că toată suferința prin care trebuie să treacă este, de fapt, spre binele lor.
Oamenilor li s-a promis că vor fi apărați de inamic, că își vor recăpăta demnitatea și că măreția și importanța medievală a unui „stat și culturi străvechi” vor fi restabilite. Dar foarte curând, oamenii aceia au rămas fără loc de muncă, cu datorii, cu fabricile demolate și copiii fără viitor. Și noile state s-au dovedit a fi și mai sărace și mai mici decât cel distrus în numele vechii măreții. Oamenii își reveneau încet, încet, încercând să-și dea seama ce s-a întâmplat cu ei. Încă îmi este frică să întreb: CINE A PROFITAT DIN TOATE ACESTEA? Următorul clip pe care îl voi prezenta, din filmul „Europe Next Door” realizat în 2005, este exact despre acel moment din trecutul sârbesc recent.
Pe măsură ce anii au trecut, s-a stabilit o nouă distribuție a bogăției sociale. Pe deasupra oricărui tip de profit și succes economic este PROFITUL DE RĂZBOI, părintele tuturor profiturilor balcanice. Împreună cu ajutoarele – de la stat, poliție și structuri militare. În acest mod este stabilită și noua distribuție de clasă. 
Noile „elite” ale puterii știau foarte bine că aceste mari realizări ar trebui apărate acum. „Perdanții” flămânzi, degradați și furioși – cetățenii din umbră, marea majoritate a populației, nu sunt complet naivi și inofensivi. Ce poveste să le mai vinzi acum? Clasa politică din Serbia, sub presiunea problemelor emergente, aproape în unanimitate, se gândește la o idee „salvatoare de vieți”. Rusia va ajuta. Cea mai mare țară din lume. Una dintre cele mai bogate. Am împărtășit comunismul cu ei pentru o scurtă perioadă de timp, însă religia ortodoxă am împărtășit-o dintotdeauna. Rusia a găsit o altă formulă grozavă: protejați-vă oamenii bogați. Ei sunt, pur și simplu, o parte a guvernului.Rusia a permis chiar companiilor sale puternice să creeze unități militare. Ei bine, aceasta este o soluție grozavă, s-au gândit „elitele” noastre! Uitați de revoltele muncitorilor, uitați de sindicate, uitați de Consiliul împotriva corupției, prostii! Unul dintre candidații la președinția Serbiei în urmă cu aproximativ 20 de ani chiar a venit cu soluția suplimentară „imaginativă”... sugerând ca întreaga țară să se alăture în mod oficial Rusiei. Asta a fost, în situația „noastră”, „foarte rațional”. Iar asta ar răspunde complet chemării tradiției și trecutului, bazat pe credința că oamenii slavi de sud provin oricum din acele părți. Se pare că Europa, unde trăim încă din secolul al VI-lea, nu a funcționat bine pentru noi. Dar ceea ce mi s-a părut un cadru mai realist pentru astfel de concepte devastatoare a fost teama elitei de un pericol constant și anume că cetățenii înfometați și revoltati vor lua bâta si toporul. Ultimul meu exemplu video (un clip din „Capitalismul de școală veche” – un film care reexaminează acel tabu, realizat în 2009) este despre asta. 
În urmă cu un an, un nou război devastator a explodat în inima Europei, între cele mai mari două state din punct de vedere teritorial. Asistăm la reportaje din presă și documentare cu aproximativ 200 până la 300 de mii de morți, cu aproximativ milioane de răniți și zeci de orașe distruse în Ucraina.
Din zilele mele de liceu, îmi amintesc o carte a unui scriitor rus: “Imperialismul. Stadiul cel mai înalt al capitalismului.”