Se zice că după 18 ani începe viața de adult, și viața de adult nu-i ușoară. A noastră ne-a împins să facem o ediție scurtă, lovită în mijlocul pregătirilor: plină, gălăgioasă, cu nuanțe de tristețe și de speranță. Căci e doar unul din anii grei pentru cultură, un an în care realizăm că decența de care părea că ne apropiem a fost o lăfăială, c-ar fi trebuit s-o apreciem mai mult. 

Am învățat de mult că oamenii serioși, care iau deciziile mari, își închipuie că bolile numite pasiune, dedicare, interes pentru binele celuilalt, nu ne dau voie să plecăm de aici. Dar adevărul e că rămânem tot mai puțini. 

Cultura costă bani. Educația costă bani. Sănătatea costă bani. Iar lipsa lor costă, de fapt, și mai mult.

Am numit, parcă profetic, această ediție „La limită” – nu știam, pe atunci, că în doar câteva luni totul va escalada și va deveni (și mai) de neînțeles în jurul nostru, că noi înșine vom ajunge la limita de jos a speranței de a continua.

Ce rămânem când trebuie să ne micșorăm? Ce rol mai poate avea un festival de film și drepturile omului într-o perioadă în care aceste drepturi sunt tot mai des relativizate, iar actorii care ar trebui să le protejeze ajung să le încalce fără a fi trași la răspundere? Cum putem să vă convingem că dacă toată lumea, în frunte cu statul, taie de la educație, cultură, sănătate și servicii sociale, reziliența noastră, a tuturor, va scădea?  

Răspunsul a fost prima dată un urlet: de frustrare, de neputință, de consumul dat de experiența oricum perenă de a ne (re)mobiliza cu resurse tot mai puține, subfinanțați cronic şi epuizați. Avem conștiința că unii dintre noi suntem, totuși, ceva mai privilegiați. Și că, în esență, numai sprijinul celor din jur ne poate ține pe linia de plutire. Numai că sistemele nu pot fi doar lupte personale. 

Credem că e nevoie de spații de dialog liber, de spirit critic, de inițiative incluzive. De susținere a unor voci care nu se aud, chiar și atunci când ale noastre răzbat tot mai greu. De locuri în care putem spune lucrurilor pe nume: genocid, război, nedreptate. E nevoie de spații în care toți cei cărora le pasă de lume să afle că nu sunt singurii. E nevoie ca noi toți să înțelegem că cei mai mulți n-au avut acces la îndeplinirea unor nevoi de bază nici înainte, și că solidarizarea e vitală. E nevoie de șanse pentru documentariști și artiști, de locuri care să le amintească de ce munca lor contează. Și toate „spațiile” astea simbolice au nevoie de infrastructură care să le conțină, de oameni care să le îngrijească, de resurse prin care să poată face mai mult. 

Numai în ultimii ani, Bucureștiul a fost traversat ca o cometă de MACAZ - Bar Teatru Coop., ARTHUB, AREAL | spațiu pentru dezvoltare coregrafică, au dispărut Premiile Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei, iar Atelierele Malmaison rămân în incertitudine, pentru a enumera numai câteva. Nici cultura de stat nu o duce mai bine, suferind tăieri, comasări, blocaje de toate felurile. Centrul Național al Dansului București a pierdut, peste noapte, sediul promis de un deceniu.

Totul rămâne mic pus în comparaŧie cu crizele umanitare ale acestor zile. Dar umanitatea a rezistat, s-a regăsit și reconstruit de-a lungul istoriei cu și prin cultură, și-a păstrat spiritul prin munca artiștilor, cercetătorilor, activiștilor - este, desigur, un truism, însă unul pe care nu l-am prea auzit în ultimul timp.

Așadar, ce facem noi? 

Păstrăm accesul la filme ce nu pot fi văzute-n altă parte. Ne ambiționăm să aducem împreună organizații, activiști, artiști și instituții, într-un timp când energia de a colabora, de a veni unii spre alții, e din ce în ce mai mică. Ne plătim colaboratorii. Facem tot posibilul să fie cât mai decent. Învățăm să cerem și să acceptăm ajutor. 

O stație de respiro. Cam asta vrem să fim. Un context de mobilizare și sprijin reciproc. Un loc care ține vii mărturiile despre lume, în care documentarul contează și viața contează și să fim împreună devine un mod de a lupta.

Andreea Lăcătuș

Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.