Într-o perioadă dominată de polarizare, confuzie politică și o cacofonie de dihotomii între bine vs. rău, unde războaiele fac ravagii, disparitățile sociale se adâncesc, iar narațiunile de dreaptă câștigă tot mai multe teren - unde mai găsim speranță?

Într-o lume în care valorile intrinseci naturii umane sunt din ce în ce mai abstractizate și reduse la valoarea lor monetară, de ce ne mai putem agăța?

Discursul instigator la ură și dezumanizarea celorlalți trebuie să fie o linie roșie pe care nu o depășim niciodată. Dar, trebuie să ne amintim că superioritatea morală și impunerea propriilor convingeri nu sunt răspunsul. În schimb, ascultarea cauzelor profunde ale diviziunii și încercarea de a comunica dincolo de prăpăstii ideologice ar putea fi calea de urmat.

Noi alegem să nu cedăm disperării și defetismului. Alegem, în schimb, să ne eliberăm din confortul bulelor noastre. Pentru a 18-a ediție a OWR, rămânem fermi în încăpățânarea noastră tânără, idealistă care refuză să capituleze - continuăm să punem întrebări, să ne revoltăm, să ascultăm și, poate, să înțelegem. 

DIALOGURI, secțiunea principală a festivalului, încearcă să creeze punți (chiar și între viziuni antagoniste) prin cinema - nu ca o formă de escapism, ci mai degrabă ca un spațiu în care ne confruntăm fricile, stereotipurile și intrăm în contact cu perspective nevăzute și neauzite, care ne provoacă și ne dezvoltă empatia critică. 

Filmul lui Mitch McCabe, MILA 23, ne oferă o privire în America fracturată de azi: un dialog onest cu oponenți politici, în ajunul alegerilor. Filmul evită să adopte un ton de superioritate morală și trece dincolo de simplista dihotomie „noi versus ei”, dezvăluind un mult mai complex joc între aparente ideologii și narațiuni incongruente, dar și, surpinzător, motive comune de nemulțumire. Pluralitatea de voci din film ne forțează să chestionăm ce ne desparte cu adevărat.  

Continuând demersul de a amplifica vocile persoanelor marginalizate, TRANS MEMORIA și THE STIMMING POOL au în centru nevoia vitală pentru auto-exprimare și drumul către ea, spusă prin experiențele trăite ale persoanelor trans, respectiv neurodivergente. Filmele suprind, prin forme cinematografice radicale, provocările, ezitările și triumfurile luptei pentru a fi văzut și auzit într-o lume care deseori marginalizează sau înțelege în mod greșit alteritatea.  

Limbajul și dialogul devin elementele centrale în TAMAN-TAMAN (PARC) și SUNTEM ÎNĂUNTRU, două filme care preiau din intimitatea tandră și expresivă a poeziei atât în termeni de formă, cât și de conținut. Regizat de SO Yo-hen, TAMAN-TAMAN urmărește personaje care își folosesc privilegiul de studenți străini pentru a oferi o voce celor reduși la tăcere, într-o examinare sensibilă a compatrioților lor, care se confruntă cu realitățile dure ale muncii exploatative a migranților. Pe fundalul unui Liban minat de neliniște socio-economică, SUNTEM ÎNĂUNTRU al lui Farah Kassem folosește într-un mod similar poezia ca un refugiu comun, de data asta în fața traumei trecutului și haosului prezentului, dar și ca un punte de legătură între viziunile diferite dintre o fiică și un tată. 

Dialogul intergenerațional capătă o formă multidisciplinară în O DORINȚĂ ÎN EA, filmul regizat de Myrid Carten. Explorând povara traumei transgeneraționale, unde dependența unei mame intră în conflict cu dragostea necondiționată a fiicei și a familiei sale, filmul ridică întrebări esențiale: cum putem echilibra iubirea și sprijinul față de cei dragi cu nevoia de a ne proteja propria sănătate mintală și siguranță?